Protagoniștii Dimineții pierdute înțeleg, rând pe rând, că viața la țară ori la castel nu înseamnă ieșire din istorie. În vara fatidică a lui 1916, când toată lumea se întreabă „cât de departe a ajuns inamicul după ce a spart linia frontului“, Titi Ialomițeanu îi reamintește lui Sophie – care pare a fi victima unei ciudate amnezii – „cât de liniștit a plecat regele la Sinaia, și cum guvernul a început și el să facă preparativele pentru vacanță (…). Atunci când unchiul a voit să vă convingă să mergeți totuși în vara aceasta în vilegiatură… Vă propusese, dacă nu mă înșel, o excursie la Măldărești, dar ați obiectat că nu suportați acum automobilul…“
Iluzia Jocului de-a vacanța, subliniată insistent de personajele lui Mihail Sebastian, e legată de promisiunea neonorată a eliberării din capcana timpului istoric. Tolănit pe șezlongul de pe terasa pensiunii Weber – o casă izolată în pădure, cu vedere spre Hașmașul Mare –, Ștefan perorează: „Eu nu vreau să știu ora exactă. Și nu vreau să știu ce e azi, ce va fi mâine și ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceți milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agățați de tot ce ați lăsat dincolo, acasă, la București. Și, la drept vorbind, n-ați lăsat nimic acolo. Ați adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri.“
Capitala fiind locul unde se dă „ora exactă“, casa din pădure ar trebui să ia, la modul ideal, forma unei capsule ermetice, unde acele ceasornicului s-au oprit iar barometrul indică, pentru eternitate, o zi cu soare. Prototipul ar putea fi cel descris de irlandeza Maude Rea Parkinson, care notează – în capitolul consacrat stațiunii Sinaia din Douăzeci de ani în România (1889-1911) – că în pădurea din apropierea castelului Peleș „principesa Maria, cum era pe atunci, și-a construit un ‚crusoe’. Am înțeles că a preluat ideea de la un vestit restaurant dintr-un copac din pădurea Fontainebleau numit astfel după naufragiatul din arhipelagul Juan Fernandez. O platformă solidă de lemn a fost ridicată între copaci la o înălțime considerabilă, iar pe aceasta s-a construit o căsuță cu două camere, o bucătărie și un salon“.
În realitate, lucrurile sunt ceva mai prozaice decât în robinsonadele principesei Maria… Când Madam Vintilă își manifestă îngrijorarea că nu vede nici țipenie de om de jur-împrejurul pensiunii Weber – „Parc-am fi undeva la capătul pământului. Naufragiați. Pierduți. (…) Unde suntem? Pe ce insulă? Pe ce continent?“ –, Corina îi răspunde cu precizia unui sistem de navigație GPS: „Aici! Trei sute patruzeci și doi de kilometri de la București, treizeci și șase de kilometri de la Gheorghieni. Altitudine: una mie două sute optzeci și cinci metri deasupra mării.“ Ținându-i isonul lui Madam Vintilă, maiorul caută prin vraful de jurnale de la recepția pensiunii și începe să se lamenteze: „28 iulie, 23 iulie, 25 iulie. Numai vechituri. De cinci zile, nicio gazetă. Eu, unul, nu mai pot. Dacă mai ține mult așa, ne tâmpim cu toții. Să nu știi tu ce se petrece în lume… Poate-i război, domnule… Poate a căzut guvernul…“ Degeaba îl ironizează Bogoiu („Ei și? Ți-e că n-o să cadă fără dumneata?“), maiorul – un soi de precursor al lui Vladimir și Estragon pândindu-l pe Godot sub Hașamașul Mare – răbufnește: „Lasă gluma, domnule. Lasă gluma, că nu-i timp de glumă. E serios. Dacă nu primesc nici azi gazeta, eu am terminat. Plec. Asta-i viață? Gazetă nu, radio nu… (…) Stai toată ziua cu ochii în zare și-ți vine să strigi într-acolo, spre București: ‘Hei, mă! Răspunde, mă! N-auzi, mă?’“
Adevărul e că, pe nepusă masă, istoria vine să dea peste cap planurile visătorilor, chiar în creierii munților. Când Sandu și Ioana lui Holban hotărăsc să facă o excursie în Carpați, pleacă mai întâi el la Brașov, urmând ca ea să ajungă trei zile mai târziu, ca să nu atragă atenția camarazilor clevetitori. Atâta doar că bucuria regăsirii e stricată de un „accident“ imposibil de prevăzut: „La ora fixată am venit la gară să o întâmpin, însă tocmai în clipa sosirii trenului un băiețaș cu ziare alerga pe peron țipând: ‚Asasinarea președintelui republicii franceze!’. A trebuit să mă opresc, să cumpăr ziarul, să-l desfac și să citesc repede telegrama, îndreptându-mă spre trenul care se oprise de trei minute.“ Pe chipul Ioanei, care – ce coincidență! – „își făcuse cea mai pariziană siluetă“, se citește deja nedumerirea și reproșul, iar cele trei minute consacrate de Sandu unei știri zguduitoare devin, odată smulse timpului îndrăgostit, sursă de suferință nedomolită: „La Brașov n-am fost fericiți, nu numai din pricina primei impresii, care a planat tot timpul asupra noastră.“
Un lucru e cert, cu sau fără ziarul de dimineață, Jocul de-a vacanța nu poate dura o veșnicie. Căci, a spus-o răspicat Constantin Noica în analiza basmului Tinerețe fără bătrânețe din Sentimentul românesc al ființei, vlăstarul omenesc nu poate rămâne peste măsură de mult în „vremea uitată“. El „vrea să vremuiască. Vrea timpul rostitor, amintitor, dacă nu, măcar timpul rotitor, oricare timp, dar nu poate îndura ne-timpul“.