Mai poate oare personalitatea lui Sartre oferi surprize ? Este ceea ce își propune să dovedească eseistul și universitarul François Noudelmann în volumul Un cu totul alt Sartre (Un tout autre Sartre, Gallimard, 2020). El se bazează în acest sens pe imensul fond documentar – corespondență, înregistrări video și audio – aflat în păstrarea fiicei adoptive a filozofului, Arlette Elkaïm-Sartre (1935-2016). Din consultarea acestei arhive autorul reconstituie imaginea unei personalități divizate, ambigue și multiple. Ceea ce, la drept vorbind, nu e chiar o noutate.
Primul aspect pus în discuție este acela al angajării politice. După cum bine se știe, Sartre a avut o perioadă, mai ales între 1952 și 1956, când a fost foarte apropiat de comuniști. Putem vorbi chiar de o încrâncenare fanatică: pentru Sartre anticomuniștii erau niște „șobolani“, iar peste ceva timp a recidivat spunând că „orice anticomunist este un câine“. Și-a exprimat, în lungi articole, admirația pentru Uniunea Sovietică (cu acea uluitoare afirmație cum că în URSS există o totală libertate de exprimare !), i-a înfierat pe americani (în legătură cu afacerea Rosenberg – când a scris că „America a turbat“ – sau cu războiul din Coreea), a denunțat capitalismul etc. Iată însă că în lunga corespondență cu una din amantele sale, Michelle, fosta soție a lui Boris Vian, filozoful declară la un moment dat că a făcut „indigestie marxistă“ și că s-a săturat de literatura angajată, tânjind după o „literatură degajată“. Tot lui Michelle îi mărturisește că unul din articolele sale despre comuniști este „une merde“ și că această activitate publicistică îl plictisește îngrozitor. Ambiguu e Sartre și atunci când, peste ani, și-a rememorat opțiunile politice: ba spune că declarațiile sale au fost, în contextul respectiv, corecte, ba recunoaște că a mințit în legăturile cu realitățile sovietice fiindcă a vrut să fie politicos față de gazde… Noudelmann notează că filozoful era fascinat, ca un copil, de defilările gigantice organizate la Moscova sau la Beijing: i le descrie, cu lux de amănunte, lui Michelle Vian. Mai grav, după călătoria din 1955 în China face apologia închisorilor comuniste, unde delincvenții, infractori sau „contrarevoluționari“, sunt supuși unei acțiuni de „reeducare“. Dacă, în 1956, Sartre condamnă fără echivoc zdrobirea revoluției maghiare, asta nu-l împiedică în 1960 să meargă în URSS (împreună cu Simone de Beauvoir) la invitația lui Hrușciov după care, până în 1966, se duce acolo de mai multe ori pe an, nu atât din rațiuni politice cât din motive sentimentale: are o legătură cu interpreta lui, Lena Zorina, cu care întreține o lungă corespondență (peste 900 de pagini!). Într-un adevărat vertij al dedublării, îi trimite scrisori pe căi lăturalnice (diplomatice mai ales), dar și pe cale oficială, acestea din urmă neutre din punct de vedere sentimental având însă grijă să-și exprime admirația față de marile realizări din țara socialismului biruitor. Face intervenții la UNESCO (organism pe care îl disprețuiește !) pentru a-i găsi un post Lenei și, ca să intre în grațiile autorităților de la Moscova, plusează lăudându-se că el i-a obținut lui Șolohov Premiul Nobel ! Una peste alta, Sartre se încăpățânează să considere că bilanțul angajamentului lui procomunist este unul pozitiv, mai ales fiindcă l-a pregătit pentru… perioada lui maoistă! Și-a făcut, așadar, ucenicia politică…
Cealaltă fațetă a militantismului sartrian este anticolonialismul. Este cunoscut derapajul grav din prefața la o carte a psihiatrului și activistului anticolonialist Frantz Fanon, unde Sartre scrie această frază teribilă, veritabilă incitare la crimă: „A omorî un european înseamnă a împușca doi iepuri dintr-o lovitură, a suprima în același timp un opresor și un oprimat“. Dar lui Michelle Vian îi mărturisește că scrierea prefeței l-a obosit și că de fapt violența verbală îl cam dezgustă… În alt loc admite că a fost influențat de Fanon și că, în definitiv, a acceptat să joace un rol (e, aceasta, o idee recurentă la Sartre, ceea ce întărește imaginea unei personalități dedublate). Ia atitudine față de războiul din Algeria, îi susține – firește – pe independentiști, dar după ce Algeria devine independentă e profund dezamăgit, vede în noii lideri niște asasini, condamnă dictatura militară și îi scrie Lenei Zorina că mișcarea anticolonialistă nu-l mai interesează în nici un fel. E o contradicție strigătoare la cer, subliniază Noudelmann, între discursul public al lui Sartre și declarațiile din corespondența lui privată. În fapt, Sartre scrie adesea la comandă și se implică mânat de impulsuri spontane. El însuși se definește drept o mașină de produs texte angajate și recunoaște că a le scrie a fost nu o dată o corvoadă.
Dincolo de această problematică „serioasă“ cartea lui Noudelmann abordează și aspecte mai puțin cunoscute. Vedem, astfel, că filozoful a călătorit enorm și că petrecea în Italia trei luni pe an (vara, bineînțeles). Deși declarase că nu va pune piciorul în Spania franchistă, face acolo o călătorie pe ascuns, ba chiar îi scrie lui Michelle Vian că totul i s-a părut în regulă și că nu a observat nici o presiune politică. Impresiile sale de călătorie din scrisori sunt câteodată xenofobe (vreme de 30 de ani îi descrie lui Michelle Vian călătoriile sale, sunt mii de pagini de corespondență, încât ajungi să te întrebi când își mai redacta operele!). Se droga (mescalină, amfetamine), era alcoolic, la bătrânețe își ascundea sticlele de whisky sub pat, traversa episoade depresive acute. Deși Simone de Beauvoir a zis despre el că era un amant mediocru, a avut o mulțime de legături sentimentale, la un moment dat compusese chiar un program riguros, cu „repartiția“ pe zile și pe ore a amantelor. Și Arlette Elkaïm îi fusese iubită înainte ca să o înfieze în 1964.
Chiar dacă nu ne prezintă un Sartre total diferit, cartea lui François Noudelmann aduce, oportun, câteva nuanțări utile.