Unul din cele mai oribile gesturi văzute de mine e cel al pescarilor care, după ce prind câte un pește, îl sărută și îi redau libertatea. Care e explicația acestui comportament considerat „nobil“, „generos“, plin de milă față de vietățile naturii? Ce resorturi macabre determină tratamentul brutal aplicat viețuitoarelor nevinovate, îndulcit apoi de o scabroasă bezea? Înțeleg, dacă ești obligat să vânezi și să pescuiești pentru a supraviețui, n-ai încotro. Dar să consideri demne de laudă practici care țin de barbarie e prea de tot. Mi-i și închipui pe temerarii pescari cum își procură undițe și lansete sofisticate, cum pregătesc momeala și cum stau încordați la pândă. Cum jubilează când, prins în cârlig, peștele se zbate, sângerând, înainte de a fi adus triumfător la mal, unde niște „Menghele ai naturii“ (după expresia unui prieten al meu) își savurează clipele de glorie. După aceste secvențe bestiale, mimează tangoul zoofil descris mai sus și le dau drumul în apă.
Nu vreau să fiu acuzat de ecologism terorist și nici să fiu admirat pentru excesivă grijă pentru natură. Nu sunt ecologist și am constatat că natura e mult mai nemiloasă decât omul: gândiți-vă doar la fenomenele meteorologice. În fond, deșertificarea, eroziunile uriașe ale solului și furtunile nemiloase au loc fără „asistența“ răuvoitoare a individului uman. Mi se par demagogie crasă apelurile de a opri poluarea luând drept pretext „apărarea Planetei“. Părerea mea e că n-ar fi rău să diminuăm poluarea pentru sănătatea omenirii, nu a deșertului Gobi ori a Gropii Marianelor. De ce ne jenăm să spunem lucrurilor pe nume? La ce folosește retorica găunoasă din care rezultă că omul e dator să fie mai generos cu natura, fără a se sublinia ce avantaje dobândește el dacă trăiește într-o lume curată? Probabil că există indivizi capabili să se îndrăgostească de abstracțiuni. Eu zic c-ar fi mai util să ne îndrăgostim de lucruri concrete și, dacă se poate, de oameni. În viziunea învechită după care mă conduc, omul îmi pare realizarea supremă a universului. Nu sunt măcinat, ca mult prea mulți indivizi din această lume, de ură de sine și de dispreț față de civilizația care m-a produs. Dimpotrivă, sunt profund recunoscător pentru ce am moștenit și pentru că pot profita din plin de strălucirea minții celor care m-au precedat.
Lumea se reformează de la sine, atunci când consideră ea că a sosit momentul, și nu are nevoie de îndemnurile obsedante ale „înnoitorilor“. De regulă, „reformele“ sunt de tipul: de azi, nu mai intrăm în clădire pe ușa din dreapta, ci pe fereastra din stânga. Nu mai cumpărăm mobilier de birou în nuanțe pastelate, ci alegem culorile țipătoare. Și cu asta s-a cam încheiat întregul proces de reformă. Cuvântul s-a uzat atât de mult încât au ajuns să-l rostească, fără să roșească, până și bagajiștii din gările de provincie. E un șperaclu cu ajutorul căruia orice escroc speră să deschidă porțile raiului economic. Iar atunci când zona de acțiune e aceea a comportamentului uman, rezultatele sunt catastrofale. Nu știu, de pildă, de ce ar trebui să fiu eu încântat de progresul care a mutat criteriul de departajare între indivizi din zona creierului în cea a brăcinarilor. De ce o normă care a funcționat de când mă știu e aruncată la lada de gunoi în favoarea unor proceduri neverificate și nevalidate. Oare numai pentru că niște indivizi incapabili să răzbească într-o confruntare pe bază de competențe intelectuale au decis că nu mai contează ce știi și de ce ești capabil din punct de vedere profesional?
Tot o reformă e și sălbăticia cu care se procedează în clipa de față (și nu numai în România) în privința atribuirii funcțiilor în domeniul public. Aici, măcar criteriul e clar: odios, dar clar. Dacă nu ești membru de partid, n-ai nici cea mai mică șansă de a accede la o funcție de responsabilitate, indiferent de meritele tale. M-am întrebat adeseori de ce a triumfat această metodă absolut dezastruoasă. Simplu: pentru că cei numiți în funcții de conducere execută fără crâcnire ordinele venite „de sus“ (acel sus fiind, adeseori, cam la înălțimea labei gâștei). Și asta pentru că politica actuală nu urmărește rezultate concrete în favoarea alegătorilor, ci promovarea uneia și aceleiași găști aflate la putere.
Sub presiunea mediatică provocată de împușcarea ursului Arthur, mi-am petrecut o după-amiază citind din legislația românească privitoare la „apărarea naturii“. Chiar și pentru un nespecialist ca mine e evident că legile sunt bine gândite — multe au fost elaborate pe vremea comunismului: nuanțate, realiste, raționale. În acest domeniu, chiar nu cred că e mare nevoie de reformă. E nevoie, în schimb, de implementarea la sânge a prevederilor legale. Or, sistemul politic osificat în treizeci de ani de corupție generalizată face ca aplicarea legii să se producă doar prin excepție și cu multe precauții. Un simplu telefon îi obligă pe pădurari și pe șefii de ocoale silvice să închidă ochii la acte de braconaj ori la tăieri ilegale de păduri. Interesele a diverși baroni locali sunt mai puternice decât orice hotărâre de guvern, lege sau chiar decât starea de asediu. Românul e frate cu codrul și, în această ipostază, îl înjunghie după cum are chef.
Dar să revenim la apărarea naturii și la uciderea bietului urs Arthur. Pe mine, unul, m-ar interesa, mai întâi, de ce a fost botezat așa. Nu de alta, dar s-a făcut atâta paradă de naționalism și patriotism în cazul împușcării lui încât m-aș fi așteptat măcar ca victima să poarte un nume neaoș. Eventual, chiar cu viguroase rezonanțe geto-dacice. De ce Arthur și nu Rolouzis, Tsiru ori Zoulula? Nu sună ele la fel de frumos precum cel al viteazului rege brit? Păi, iată de ce: pentru că denumirea cu pricina nu-i viza pe doritorii de senzații tari autohtoni. Las’ că aceștia s-au înstăpânit peste rezervații de zeci și sute de hectare de pădure, unde asasinează după bunul plac. Vizată era clientela internațională dispusă să plătească sume consistente pentru a veni la vânat în România.
A doua chestiune e de ce scandalul a izbucnit tocmai acum. Ursul Arthur a fost împușcat în urmă cu o lună și jumătate. După cum reiese din documente oficiale, prințul austriac a avut permis de vânătoare în România între 12 și 16 martie 2021. Pe zi ce trece, apar noi și noi nepotriviri de loc, de dată și de… urs, întețind un circ mediatic cu epicentrul în Austria, unde prințul este vânat, la rândul lui, din motive politice. După o tăcere de mai multe zile, Emanuel von und zu Liechtenstein a dat un comunicat în care afirmă că are probe filmate din care rezultă că ursul împușcat de el nu era Arthur. Mai mult, că animalul în care a tras se afla în proximita tea unor case pe care acesta se pregătea să le vandalizeze. Așadar, gestul lui n-ar fi fost criminal, ci salvator!
E treaba occidentalului de ce e dispus să plătească sumele exorbitante pre tinse de autoritățile române. Nu văd nici o incompatibilitate între pohta vânătorească a liechtensteinezului și lăcomia autohtonă. În fond, ne aflăm în vechea ecuație a celui care cumpără și a celui care vinde. Noi am avut ceva de vânzare, el a avut bani de risipit. La final, cu euroii în teșcherea, nu ne-am putut însă abține să nu ne ridicăm poalele în cap și să contestăm legalitatea actului pe care l-am semnat de bună-voie și nesiliți de nimeni. Deturnarea discuției în zona… umanismului, a demnității naționale, indignările cu spume și excitarea glandei mistice țin și ele de eternul nostru spirit bățos-păgubos. Tot ce pot să constat e că prin regretabila dispariție a venerabilului Arthur am reușit să ne facem și de râsul urșilor. Vai de cel care se va mai atinge de-un fir din blana lor atunci când vor ataca stânele, casele, pistele de schi, orașele. Aștept clipa în care, asemeni pescarilor pomeniți mai sus, își vor freca erotic boticul de sediile Guvernului și ale Parlamentului.
P.S. O întrebare: dacă ursul n-a fost împușcat de prinț, atunci cine i-a venit de hac? E cert că Arthur a fost totuși omorât și că între timp a devenit blană într-o tăbăcărie din Târgu Secuiesc.