Recent a avut loc la Universitatea „Ștefan cel Mare“ din Suceava susținerea online a unei teze de doctorat intitulate Dosarul Dorin Tudoran. Literatură și politică în comunism și postcomunism, elaborată de Daniel Florin Dincă. Membri în comisie au fost Rodica Nagy (președinte), Vasile Spiridon (coord.), Daniel Cristea-Enache, Simona Antofi și Mircea A. Diaconu. Invitat la susținere a fost și Dorin Tudoran, care, în cadrul discuțiilor, a spus, printre altele:
„[…] Domnul Dincă m-a contactat pentru a-mi spune că lucrează, sub îndrumarea domnului profesor Vasile Spiridon, la o teză de doctorat al cărei subiect/obiect este scrisul meu. Prima mea reacție a fost aceea de a-i spune că face o eroare căci, din multe și varii motive, nu sunt un subiect de doctorat. I-am spus că se va lovi de dificultăți la care nu se așteaptă. Mi-a semnalat el însuși anumite dificultăți, de la existența mea și până la reacții față de o asemenea teză de doctorat. Rugămintea sa era să-l ajut să clarifice detalii ținând unele de biografia mea, altele de destinul unei cărți ori al alteia. Rolul pe care am acceptat să mi-l asum în această perioadă a fost acela de a-i oferi sprijin, în măsura în care nu voi interveni, sub nicio formă, în ce va avea de spus / a avut de gând să spună despre scrisul meu, rezumându-mă la a-l ajuta să clarifice mai cu seamă date biografice și detalii din… biografia scrisului meu. Acest sprijin a inclus și lămuriri pe care mi le-a cerut în legătură cu așa-zișii «camuflați» fie dintr-un pamflet, fie dintr-un alt text al meu. L-am ajutat doar acolo unde am crezut că este strict necesar. Atâta vreme cât într-un text publicat nu am simțit nevoia să dau numele unui om, nici acum nu o fac, din rațiuni care nu țin de teamă, ci de deontologie. Dacă va veni vreodată momentul să numesc unul din «conspiratorii» vieții mele, o voi face, dar nu am vrut să amestec în acest joc, care poate fi foarte dur, și o terță persoană. […]
M-a mirat faptul că un om atât de tânăr poate fi interesat de un autor aproape dispărut. Într-o lume a indiferenței, să vezi un om foarte tânăr preocupat de un asemenea subiect a fost pentru mine o surpriză de proporții. Faptul că domnul Dincă a citit enorm și că a găsit texte de care și eu uitasem că le-aș fi scris vreodată a fost pentru mine un semn că există o speranță în legătură cu Dorin Tudoran și contextul în care a existat ca om și scriitor. Dar, în general, niște oameni tineri pot fi interesați de trecut – fie acel trecut în formă de operă, fie acel trecut în formă de viață –, pentru ca măcar să nu se repete niște erori. Știm cel puțin un lucru de la George Santayana: «Cei care nu-și amintesc trecutul riscă să-l repete.» […]
Aflat la Moscova cu bunul meu prieten Vasili Axionov, am avut o lungă și interesantă discuție cu un grup de tineri într-o cafenea de lângă Piața Roșie. Unii dintre ei erau foarte interesați să afle cât mai mult despre trecut, alții – deloc. Întorși la hotel, Vasili și eu ne-am tot întrebat ce era oare mai bine, mai avantajos pentru oamenii tineri care nu au trăit în timpul dictaturii comuniste? Să afle cât mai mult despre acea perioadă sau să-și vadă de viața lor, fără balastul oferit de trecut. Nu am ajuns la nicio concluzie definitivă. Cu domnul Dincă mă aflam din nou în fața acelei întrebări. Un posibil răspuns la această întrebare este teza sa de doctorat.[…]
Am avut cândva o discuție cu Laurențiu Ulici în legătură cu felul cum a împărțit el literatura română pe generații și i-am spus că împărțirea ca metodologie este bună până la un anumit punct, ajută, dar folosirea în exces poate produce nedorite subcategorii. Din motive pe care le știm cu toții, oameni de aproximativ aceeași vârstă sau separați doar de câțiva ani au debutat în perioade diferite. Eu am debutat foarte târziu și, dacă nu ar fi fost câțiva oameni – printre care și Păunescu, care trăgea de mine să scriu – nu aveam de gând să mă mai ocup cu literatura. Am debutat mai târziu cu patru-cinci ani decât colegii mei de grupă Constanța Buzea, Adrian Păunescu și Ioan Alexandru. Dar ei m-au simțit și eu i-am simțit pe ei ca făcând parte din aceeași generație. Într-un tablou făcut pe baza anului debutului, făcut de Laurențiu Ulici sau de altcineva, intru în cu totul altă generație. Iar aceasta poate prezenta o foarte mare dificultate pentru un cercetător tânăr, care nu a trăit perioada respectivă. De la generație, la promoție, la… leat literar. Prea multe căprării literare care, în final, pot ridica probleme celor mai tineri, intrând într-un univers care nu a fost al lor.[…]
Am pus drept motto la una dintre cărțile mele de publicistică – Luxul indiferenței – un citat din Georges Bernanos: „Încă mai cred că nu poți «sluji» cu adevărat – în sensul tradițional al acestui cuvânt magnific – decât păstrând o absolută independență de judecată față de ceea ce slujești. Este regula fidelităților fără conformisme, adică a fidelităților vii“. În Journal d’un curé de campagne, Bernanos vorbea despre alt tip de fidelități, dar eu am extins mărturisirea sa și asupra prieteniei a cărei slujire este pentru mine extrem de importantă. Probabil că fiecare dintre noi înțelege prietenia și fidelitățile în prietenie în chip diferit. Eu am considerat întotdeauna că a fi prieten implică obligația de a-i spune prietenului meu și când calcă în gropi, nu doar să-l laud. Știu, este foarte greu să înghiți observațiile, criticile, mai ales cele venite de la prieteni, dar, în lipsa spiritului critic, slujirea prieteniei nu este posibilă. Cei mai mulți dintre noi înțeleg prin prietenie o sorcoveală reciprocă: «tu ești mare, eu sunt mare». Unele din prieteniile mele s-au rupt exact din diferența cum înțelegem să slujim o prietenie. Am vrut să cred, întotdeauna, că eu și prietenii mei, grupurile de oameni pe care le respect sau le admir, suntem mai buni decât grupurile pe care le dezavuăm. De câte ori am văzut că unii dintre noi se comportă la fel cum se comportă ceilalți, cei pe care-i disprețuim, m-am simțit foarte prost, deprimat, și m-am întrebat care este de fapt diferența dintre noi și ei, dacă folosim aceleași procedee, dacă trăim, măcar și temporar, așa cum trăiesc și ei. Din păcate, asemenea frământări, asemenea procese de conștiință se suportă foarte greu între prieteni. Și dintr-o dată, ce părea o traincă prietenie se rupe ca un fragil fir de ață. Dar sunt sigur că nimeni nu va găsi, după despărțirile mele de un prieten sau de altul, că am schimbat tonul, discursul în legătură cu talentul unui fost prieten. Dacă atunci când eram prieteni consideram că un scriitor are foarte mult talent sau că este chiar un mare scriitor, asta cred și azi, asta spun și azi, când nu ne mai leagă nimic. Îmi displac profund, îi consider niște ciurucuri umane, pe cei care te laudă, câtă vreme sunteți prieteni, dar îți neagă talentul, după ce prietenia a dispărut. Am spus în câteva rânduri, opera nu salvează omul, omul nu salvează opera. Opera salvează doar opera, adică ce e valoare în ea estompează ce e mai puțin reușit, iar omul salvează doar omul, adică atunci când calitățile sunt mai puternice decât slăbiciunile, defectele, ce e bun în om prevalează, aruncă în umbră ce este mai puțin bun.
[…]
Deci, din afară, pentru un doctorand, în cazul de față dl Dincă, este foarte greu să pătrundă în tainele unui univers de relații interumane căruia nu-i aparține. Fiind subiect sau obiect, cum doriți, eu am considerat că nu aș fi făcut bine oferindu-i doctorandului alte detalii decât acelea care să îl ajute să ajungă la o ipoteză plauzibilă. Încă o dată vă mulțumesc foarte mult: domnului Spiridon și, firește, domnului Dincă pentru interes. Iar domnului Cristea-Enache îi mulțumesc pentru foarte multe alte lucruri, pe care le știe.“