Istoriografia britanică și nu numai îi datorează lui Keith Lowe câteva contribuții de substanță referitoare mai cu seamă la perioada celui de-al Doilea Război Mondial și la deceniile lumii posteblice. Nu întâmplător, majoritatea lucrărilor sale s-au bucurat de traduceri succesive în mai multe limbi, iar recunoașterea internațională a autorului a culminat cu decernarea unor premii precum Hessell Tiltman Prize, obținut pentru cartea sa Savage Continent. Interesul pentru tematica celei de-a doua conflagrații mondiale a continuat, odată cu apariția lucrării sale Inferno, ce se constituie într-o cercetare riguroasă a evenimentelor legate de bombardamentele aliate asupra orașului german Hamburg (iulie-august 1943), soldate cu zeci de mii de victime din rândul populației civile germane (de altfel, inclusiv acest episod este abordat într-o secțiune a lucrării de față). Publicul românesc s-a familiarizat, într-o oarecare măsură, cu cercetările lui Lowe legate de război și deceniile postbelice grație apariției, tot la Editura Polirom, în anul 2020, a lucrării sale Frica și libertatea. Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial, o lucrare elaborată cu acribie, care evaluează consecințele de lungă durată ale celui de-al Doilea Război Mondial asupra lumii postbelice și evoluțiile geopolitice mondiale, inclusiv sistemul de putere bipolar și crizele Războiului Rece.
Volumul de față, apărut în primă ediție în 2020 (Prisoners of History: What Monuments to the Second World War tell us about our History and Ourselves) reprezintă o continuare firească a preocupărilor și cercetărilor anterioare ale lui Lowe. De această dată, rodul cercetărilor sale este o lucrare care analizează evenimentele și oamenii din spatele monumentelor mai mult sau mai puțin celebre, din diferite colțuri ale lumii. Ar fi de menționat că demersul științific al lui Lowe nu este unul singular, existând și alți autori care au recompus evenimente și perioade istorice prin raportarea la grupuri statuare și memoriale. Un exemplu grăitor în acest sens este, bunăoară, Marcel Belley, al cărui volum intitulat The Western Front. Battlefields, Memorials and Cemeteries of the First World War, apărut în 2017, abordează, într-o manieră similară, monumentele care onorează memoria victimelor primei conflagrații mondiale, precum și evenimentele istorice care se află la originea lor.
Revenind la lucrarea lui Lowe, aceasta este cu atât mai importantă într-un context în care, de-a lungul ultimilor ani, numeroase monumente și statui au început să fie îndepărtate de pe străzile și din piațetele marilor orașe ale lumii. Ne referim, bunăoară, la îndepărtarea, în 2015, a statuii lui Cecil Rhodes (din campusul Universității din Cape Town) personalitate percepută ca un simbol al colonialismului. Totodată, încă din vara anului 2017, mai multe state americane decideau înlăturarea statuilor unor personalități confederate, fie că era vorba de generalul Robert E. Lee sau de Jefferson Davies, considerați a fi (cel puțin) modele nepotrivite pentru societatea americană contemporană. De multe ori, în locul acestora au fost așezate monumente dedicate unor personalități ale luptei împotriva discriminării, precum Martin Luther King, Rosa Parks sau Nelson Mandela. Alte monumente au fost înlăturate odată cu prăbușirea unor regimuri opresive, așa cum s-a întâmplat în 2003, la sfârșitul războiului din Irak, atunci când statuia lui Saddam Hussein din centrul Bagdad-ului a fost distrusă și rămășițele sale înlăturate. În egală măsură, așa cum era de așteptat, un număr important de statui și monumente au fost înlăturate din statele Europei Centrale și de Răsărit, după prăbușirea comunismului (cele mai multe din ele – statuile lui V.I. Lenin, K. Marx, I.V. Stalin, dar și ale altor lideri comuniști locali).
În volumul său, Lowe face referire la monumentele pe care le consideră cele mai semnificative, din prisma simbolisticii lor, a percepției acestora în societățile și comunitățile în care sunt amplasate. Între cele analizate (o astfel de cercetare nu poate fi exhaustivă, fiind selectate doar 25 monumente), își găsește locul Monumentul camarazilor de arme (cunoscut însă mai ales ca Monumentul celor 4 adormiți) din Varșovia, conceput ca un memento al pretinsei camaraderii sovieto-polone, monument a cărui imagine s-a erodat constant, încă de la amplasare (până la demontarea lui, în 2011) în condițiile în care cei mai mulți dintre polonezi cunoșteau foarte bine rolul sovieticilor în război (de la atacul asupra Poloniei, până la întârzierea intervenției în timpul revoltei din Varșovia împotriva forțelor germane).
O cu totul altă soartă a avut însă Memorialul debarcării lui Douglas Mac Arthur în golful Leyte, din Filipine, grup statuar al cărui simbol a supraviețuit erodării dată de trecerea timpului și evoluțiilor politice regionale, în ciuda controverselor din jurul personajului central al său, generalul american Mac Arthur. Acesta e încă glorificat în Filipine pentru rolul său în eliberarea țării de sub japonezi, în 1944, în ciuda unor decizii cel puțin discutabile, precum bombardarea îndelungă a capitalei Manila, soldată cu moartea a peste 100 000 de filipinezi.
De o anvergură deosebită este, desigur, Complexul memorial dedicat victimelor de la Nanjing (un muzeu, două gropi comune, un institut academic, un parc al păcii), din China, dedicat victimelor masacrului de la Nanjing, din perioada decembrie 1937 – ianuarie 1938, atunci când trupele japoneze au comis în jur de 200 000 de asasinate și peste 20 000 de violuri. Atrocitățile (au existat inclusiv mărturii care descriu spintecarea unor femei însărcinate, cu baionetele) au devenit cunoscute și recunoscute inclusiv de lumea academică japoneză, chiar dacă unii cercetători niponi pun încă în discuție amploarea masacrului (numărul victimelor).
Tot de Japonia este legat un alt monument sugestiv, anume o statuie reprezentând o adolescentă coreeană cu pumnii strânși, amplasată în Seul, în fața sediului Ambasadei Japoniei în Coreea de Sud. Statuia Păcii, așa cum este ea cunoscută, rămâne probabil cea mai inspirată formă de protest și totodată de comemorare a zecilor de mii de victime femei coreene – așa numitele femei de reconfortare, răpite sau recrutate forțat, de armata japoneză, în anii ocupației; de altfel, chestiunea victimelor ocupației japoneze (supraviețuitoarele sunt considerate simboluri vii ale statutului de victimă al națiunii coreene, în fața Japoniei) continuă să se afle pe agenda relațiilor nipono-coreene, fiind o temă profund sensibilă în societatea coreeană contemporană.
Pe continentul european, din numeroasele monumente și memoriale existente, Oradour sur Glane cu certitudine nu poate fi omis. Pentru mulți europeni, satul din apropierea orașului francez Limoges nu spune mai nimic, deși amintita localitate reprezintă ea însăși un muzeu în aer liber, după evenimentul tragic din 10 iunie 1944, atunci când trupele SS au executat, ca represalii, întrega populație a localității, 642 de oameni. După război, ruinele satului aveau să devină un monument național, un memorial dedicat victimelor barbariei naziste, al martiriului colectiv.