Cauza unor mișcări cu efect imprevizibil
Uneori mi-ar plăcea să fiu fumul
țigării tale,
să mă înalț la cer prin fața ochilor
tăi căprui,
sub povara privirii tale mirate
că țigara
se prelungește atât de frumos
cu fumul,
cu cerul albastru și apoi, poate,
cu Dumnezeu,
alteori mi-ar plăcea să fiu scrumul
strălucitor
al țigării,
căzut, din când în când, în palma
mea, să mă ardă
(am suflat în scrumul acela,
dar el nu a zburat,
am răcit scrumul acela, dar el
nu s-a răcit,
am stins scrumul acela, dar el
nu s-a stins),
sau mi-ar plăcea să fiu aroma
țigării tale,
să o respir cu nările mereu aburinde, precum căprioarele.
Uneori aș vrea să fiu ultima țigara
pe care o vei fuma
la sfârșitul uneia dintre lumi,
precum un condamnat la moarte
înaintea execuției,
pentru că știu, ultima parte
a eșarfei tale
se continuă cu prima parte
a fularului meu,
ultima parte a văpăii tale
se continuă
cu prima parte a supliciului meu,
linia vieții din palma ta
se prelungește
cu primul rid apărut pe obrazul
meu.
Maria
Statuia reginei Maria tronează
în piața orașului nostru,
de la un timp îi aud bătăile inimii,
trecând zilnic prin dreptul ei,
m-am îndrăgostit de ea,
n-am avut curajul să-i mărturisesc,
deși de la un timp parcă
mă privește altfel,
de ziua ei i-am așezat la picioare
un ghiocel,
m-a privit lung, a șoptit să o aud
doar eu, merci,
într-o iarnă geroasă am
acoperit-o cu paltonul
meu demodat,
a fost încântată, m-a numit
mon cher,
la 10 mai am ales s-o șterg de praf și puțin mai sus de genunchi,
a roșit, semn că i-a plăcut,
de ziua orașului, ne-am îmbrățișat
și sărutat pe furiș
(martor ne-a fost un porumbel
zgribulit),
mai nou, când trec pe lângă ea,
fața i se luminează,
îi mai ascunde vârsta, dar mie
nu-mi pasă.
Azi, încurajat de podurile orașului,
în văzul câtorva turiști uluiți,
am coborât-o de pe soclu și
i-am strecurat pe deget
verigheta mea.
Azi am devenit regele României.
Ostracicatrizata
Pentru că cea mai lungă și grea,
Și cea mai otrăvită săgeată din
trib o avea,
Pentru că focul ei afuma mereu
mărgelele lor ipocrite,
Murdare, strâmbe și ciobite,
Pentru că nimeni nu mai însămânța în humusul ei aurit,
Și nu-i mai culegea grăunțele
din lotul desțelenit,
A fost dată afară din peșteră, precum ultima amfitrioană,
Iar chipul, cu buruieni, i s-a șters
definitiv din icoană,
De atunci, aleargă din zare în zare,
Cirezile de antilope,
prin nesfârșitele-i ogoare,
Cea mai sprintenă poartă ctitorită
de copită
Verigheta ei, dintre toate
mai strălucită,
Prin care abil se strecoară
perverse himere,
Și degetul meu înmănușat
de amăgiri efemere,
Mai târziu, de ele s-a lăsat ea
foarte împovărată,
Precum de giuvaieruri,
o domniță Mavrocordată,
Cântată de mine în stihuri
din cele mai boierești,
La gura sobei, fiind eu unul
din frații Văcărești!
Cartea
Întâia carte ce ți-am dăruit,
În icoană tu sfios ai așezat-o,
Sărutând un înger de mir învăluit,
De fapt cartea mea ai sărutat-o,
Flacăra chircită se ruga-n candelă,
În liniște, spre seară, chiar
ar fi grăit,
„Fecioara din icoană mi-e martora
fidelă,
Cât de sfântă-i cartea ce i-ai dăruit!”
Odaia se înclină, nerăbdător
aștept,
Fecioara să clipească, purtându-mă departe,
O sărut pe frunte – nu strânge
prunc la piept,
Dar strânge cu putere
o înțeleaptă carte,
Candela lăcrimează – o lacrimă
căzând
Pe coperta cărții, uimită
o deschise,
În ea plângea un înger – știa că
de curând,
Femeia din icoană, pe carte
ațipise,
În zori, priveam icoana
învăluită-n fum,
Și buzele-mi crăpate cu sete
o atinse,
Minunea săvârșită e mai
frumoasă-acum,
Cănd Doamna din icoană
o carte devenise.