Există în literatură geamantane celebre, precum cel rătăcit de Karl Rossmann pe puntea vasului în scena inaugurală a Americii lui Kafka. Grav, în ce-l privește, e nu atât că s-au pierdut niște biete haine „de rezervă“ cârpite de maică-sa în ajunul plecării și o bucată de salam veronez pus acolo tot de ea pe post de „trufanda“, cât că adolescentul expediat de acasă pentru că sedusese o servitoare e pe cale să rateze, cu nonșalanță, și momentul sosirii în așa-zisa Țară a Făgăduinței. Rațiunea însăși a călătoriei devine incertă în absența substitutului ei metonimic. „Atunci când tatăl său îi pusese în mâini geamantanul, îl întrebase în glumă: «Cât timp îl vei păstra oare?».“ În loc de răspuns la întrebarea retorică, Karl regretă, tardiv, că nu și-a schimbat la timp cămașa: „Făcuse, prin urmare, o economie nelalocul ei; tocmai acum, la început de carieră, când ar fi fost normal să fie îngrijit îmbrăcat, va trebui să se arate într-o cămașă jegoasă.“
Mult mai circumspect, probabil și pentru că are doi ani mai mult decât Karl Rossmann – optsprezece, nu șaisprezece –, se dovedește a fi tânărul în uniformă de licean din scena care deschide Enigma Otiliei. Venit tocmai de la Iași, Felix Sima intră pe strada Antim cu „un soi de valiză în mână, nu prea mare, dar desigur foarte grea, fiindcă, obosit, o trecea des dintr-o mână într-alta“. Măsura inadecvării provincialului ajuns în inima Bucureștiului e dată de reticența cu care pătrunde în arcanele romanului și ale casei Giurgiuveanu: „Tânărul ajunsese cu greaua lui valiză în chip de balercă în dreptul ei și, după oarecare examen, se opri lăsând o clipă jos povara. (…) Doar o portiță mai mică era deschisă, și pe aceea, luându-și sacul în mână, intră tânărul, după oarecare chibzuială.“ La auzul veștii că în presupusa locuință a tutorelui său „nu stă nimeni“, Felix pune mâna automat pe mânerul valizei, iese amețit pe ușă și pornește dezorientat înainte. După mai multe ezitări și un du-te vino pe strada Antim, iată-l privind din nou spre capătul scării, de unde se aud de astă dată două voci providențiale, una cristalină – „Dar, papa, e Felix!“ – și alta răgușită, resemnată: „Ia-ți geamantanul și vino sus!“
Pentru cel ce se pregătește să înfrunte capcanele marelui oraș, moș Costache Giurgiuveanu e, desigur, un ghid mai puțin recomandabil decât senatorul Edward Jakob, unchiul din America al lui Karl Rossmann. Nimic nu-l sperie însă cu adevărat pe tânărul absolvent al Liceului Internat din Iași, convins, oricum, că prudența e mama înțelepciunii. După o primă noapte petrecută în camera Otiliei, Felix se trezește buimac când soarele e deja sus pe cer, își îndreaptă hainele, netezește locul unde a dormit și, vrând să se spele, nu găsește „nimic trebuitor“, dar e salvat de „balerca“ pe care, spre deosebire de Karl, n-a scăpat-o nicio clipă din priviri: „Scoase atunci din valiză puțină apă de Colonia cu care-și dădu pe față și pe păr.“ Unui personaj atât de pedant, cu mintea atât de odihnită și atât de frumos ferchezuit, e greu de presupus că destinul romanesc îi va rezerva cine știe ce grozăvii ori coșmaruri kafkiene. Aventura bucureșteană a lui Felix Sima poate începe, dar ea va fi inevitabil impregnată de parfumul dulceag al odicolonului adus din provincie…
Valiza e, înainte de toate, expresia concretă, compactă, a dorului de ducă – perfect sintetizat de chiriașul grăbit din balada lui Topîrceanu: „Rămâi sănătoasă, cucoană, că-mi iau geamantanul și plec!“ Vara, când asfaltul se topește sub tălpile pantofilor, tentația de a părăsi Bucureștiul devine adevărată obsesie. În Dimineață pierdută, profesorul Mironescu e singurul care nu poate pricepe încăpățânarea lui Sophie de a pleca în vilegiatură la Sinaia în momentul când războiul bate la ușă: „Eu sunt primul care să deplângă că s-a închis străinătatea, iar în rest unde voiți a pleca cu această proastă aprovizionare de-acum? Când peste tot domnește nesiguranța zilei de mâine, unde voiți a mai risca plecând încărcați cu geamantane, doică, pălării, țucălașe…“
Îndreptându-se spre strada Batiștei într-o după-amiază de august, Fred Vasilescu zărește, în Patul lui Procust, o benzinărie improvizată unde se aprovizionează Forduri ruginite, „căci parcă ele singure (cele de lux fac siestă) mai lucrează în nămiaza asta de august, împreună cu acei paria care asfaltează, între dogoarea cazanului cu smoală și a cerului arzător albastru“. Strada e pustie, dar din direcția opusă „vine cu grabă întinsă un automobil cu geamantane așezate ca niște turnuri oblice alături de șofer, altele turtind genunchii domnului și doamnei, care mai vor, cine știe, să prindă trenul de Sinaia sau de Constanța, unde e prospețime și răcoare“.
Pierdute sau regăsite, luxoase sau jerpelite, geamantanele, panerașele, țucălașele nu conțin doar cămăși curate, merinde și obiecte de toaletă, ci o întreagă lume făcută din speranțe, regrete, nostalgii, ambiții, învățături (de unde și expresia „bagaj de cunoștințe“). Pe scurt, geamantanele, exact precum ilustratele – și metaforele –, transportă sens, dintr-un punct A într-un punct B. Dinspre Vechiul Continent înspre Lumea Nouă ori dinspre Iași înspre București – și viceversa, când e cazul.