Pe la începutul anilor ’90, scăpate de cenzura ideologică, într-un debut vijelios al libertății de expresie, revistele de cultură din România, în număr nu prea mare – erau, mi se pare, 16 reviste mari și late, unele în administrarea Uniunii Scriitorilor din România, altele în cea a Comitetelor de Cultură și Educație Socialistă –, au cunoscut un reviriment, acoperit doar de entuziasmul redactorilor și al libertății, și mai puțin de siguranța zilei de mîine. Aceasta depindea de susținerea financiară, care, încet-încet, prin diverse abrogări de legi, prin descentralizare sau hotărîri năstrușnice ale administrațiilor locale, s-a subțiat pînă la inaniție. S-a simțit mai mult ca oricînd, atunci, că revistele de cultură, implicit cele pur literare, nu puteau ființa fără subvenții. În plus, au apărut noi reviste de cultură peste tot în țară, unele cu existență efemeră, chiar dacă preluau denumiri ale unor reviste din perioada interbelică (vezi „Calende“, „Interval“ etc.), altele, cum a fost „Contrapunct“, cu un început bun, cu apariție frecventă doar doi sau trei ani, însă cu un final asfixiat de vanitatea unui redactor care a închinat urît steagul unei reviste ce se dorea fanion al optzecismului românesc; în timp ce numărul cititorilor nu numai că nu rămînea constant, ci scădea de la lună la lună, fenomen care a făcut ca tirajele revistelor de cultură, și din lipsa de interes publicitar în astfel de reviste, să scadă drastic. Ce era de făcut în acea sălbăticie, cînd libertatea așteptată, din lipsa de experiență a folosirii ei cum trebuie, devora ceea ce era exențial pentru această categorie de presă? Visteria Uniunii Scriitorilor ajunsese la fundul sacilor, alte interse mînînd pe managerii ei de atunci spre presa hazlie de tip „Academia Cațavencu“, de succes, încît revista săptămînală a Uniunii Scriitorilor, România literară, a apărut, la un momet dat, cu prima pagină în doliu – o pată neagră cît pagina anunța cititorilor moartea ei! La fel și „Luceafărul“, la acea vreme tot hebdomadar, apoi, după o reașezare a Uniunii, prin eforturile lui Laurențiu Ulici, care a prelaut-o de la zero, mensual, se chinuia în agonie. Unele reviste de tradiție au continuat să apară, din inerție, în numere triple, altele în pagini puține, cîteva întrerupându-și pentru un timp apariția.
Așa s-a întîmplat și cu altă revistă a Uniunii Scriitorilor din România, „Convorbiri literare“ de la Iași, care, pe la mijlocul anilor ’90, apărea, vorba unui redactor hîtru, cînd „ieșea de sub tipar“, cu un profil diferit, în afara programului ei consacrat, și într-un format de revistă școlară, în tiraj intim aproape. Însă, prin aceeași strategie a conducerii noi a U.S.R. de atunci, care nu numai că a menținut existența Uniunii, dar a revigorat-o, a creat o nouă perspectivă și revistelor literare din subordinea ei, cu echipe noi de conducere, cu programe editoriale susținute în tradiția acelor reviste. Cu eforturi din toate părțile, mai puțin din partea guvernanților de atunci, revistele literare s-au așezat în aparițiile așteptate de cititorii lor.
Mai tîrziu, după insistențele susținute ale conducerii U.S.R. de acum, s-a obținut finanțarea revistelor literare din subordine, s-au creat programe de finanțare și pentru alte reviste literare din țară, care, cele de tradiție, în mod special, și-au găsit sprijin în administrațiile locale, municipale sau orășenșeti. Dar iată că asta, conform hachițelor din administrațiile locale, obiceiul n-a ținut prea mult, făcînd ca la finele anului trecut, de exemplu, revista „Familia“, înființată de Iosif Vulcan pe 25 februarie 1866, la Pesta, pentru cititorii români, cu apariție, iată, de 155 de ani, printr-o decizie a Consiliului Județean Bihor, să fie transferată ca departament implicit în administrația Bibliotecii Județene Bihor, anulînd în fapt redacția de sine a prestigioasei reviste, iar, în același timp, un alt strateg, de tipul celui de la Botoșani, care a trecut în proprietatea lui revista „Luceafărul“, a înregistrat revista „Familia“ la OSIM, scoțînd astfel din funcțiune o redacție de tradiție, cu profesioniști care au dovedit în trecerea timpului că au onorat cum se cuvine numele revistei în care a debutat Eminescu și, prin aceasta, cu dăruire totală, au creat un puternic brand cultural național la Oradea. Un precedent ce ar putea da idei și altor administratori care cred că, prin astfel de simplificări sau eludări (în sensul de a trece sub tăcere!) ale unor tradiții culturale confirmate în timp, fac economii la bugetul țării. Nu fac altceva decît un act clar de genocid cultural, de știrbire a unei părți din cultura vie a țării, care și așa suferă de pe urma unor impostori ajunși să conducă și să decidă, deci, existența ei, dezvoltarea ei, adică mai direct, un atac pe față la identitatea culturală. Nu cred că administratorul șef al județului Bihor este sau a fost incomodat de revista „Familia“, prin ceea ce ea a făcut de un secol și jumătate pentru cultura României, că pentru asta ar fi trebuit să-i cunoască istoria. Tristă situație pentru un administrator care s-a dovedit de profesie cît a fost la conducerea municipiului Oradea.
În pericol sunt și alte reviste de cultură din administrațiile locale și județene, ale căror finanțări sunt sau nu sunt asigurate în acest an, cînd pandemia poate fi un motiv serios de subțiere a subvențiilor alocate și așa foarte reduse pentru apariția revistelor de cultură. Un exemplu de generozitate este Primăria municipiului Iași, nu administrația județeană de acolo, primărie care sprijină, fie direct cu finanțări integrale, fie prin proiecte culturale, apariția mai multor reviste de cultură („Convorbiri literare“, „Poezia“, „Scriptor“, „Expres cultural“, poate și altele). Prin urmare, se poate! Nu așa cum fac alte administrații și chiar guvernanții, prin deciziile lor. Nu poți veni la putere, cu o susținere optimistă a celor care au sperat în schimbare, să spui, cu nonșalanță că „atîta s-a putut“.