O mare parte a lumii îl sărbătorește pe Dante Alighieri, de la moartea căruia, toată lumea știe, se împlinesc șapte sute de ani. Mai puțină lume știe că Lies Lavrijsen, traducând în olandeză La Divina Commedia a eliminat pur și simplu versurile unde Mahomed, despicat, suporta chinurile celor care dezbină, pentru „schisme și zâzanii“. Colaboratoarea Editurii Blossom Books declara că a dorit „să nu provoace tensiuni“. Motivând cenzurarea Cântului al XXVIII-lea din Infernul, editorul Myrthe Spiteri ne spune că a făcut-o „pentru ca această carte să nu rănească sensibilități în mod inutil“. Nimeni nu s-a gândit să cenzureze Cîntul al XIX-lea, unde papii simoniaci, Nicolo al III-lea, Bonifacio al VIII-lea, Clement al V-lea sunt osândiți să ardă în bolgie cu picioarele în sus. O dublă măsură. Pentru a nu fi „rănită“ o minoritate, se rănește o majoritate. Un demers extra-cultural, un început periculos de dictatură, în fond, de epurare ideologică, cum au fost și la noi, sub stalinism, interzicerea unor cărți ale clasicilor, sau în Germania, în mai, 1933, arderea volumelor puse la index de naziști în Bebelplatz.
Nu demult, scriam despre festivitățile dantești într-o lume aflată sub o dublă presiune, pandemia și progresismul, curent anticultural și antiumanist. Mai afirmam că de „planeta Dante nu poate să se atingă cineva fără să cadă în ridicol“. Iată că ridicolul s-a produs, dar are aer de tragedie culturală. Așa se deformează prin falsificare o operă literară majoră de către, culmea, cineva care ar trebui să respecte valoarea fiecărui cuvânt. Nu știm cine va urma. Goethe sau Cervantes? Thomas Mann sau Walt Whitman? Rădăcinile tradiției europene, fapt incontestabil, sunt triple, cultura iudeo-creștină, legile romane și filosofia greacă, ele au conferit identitatea lui homo europaeus. Acesta, vedem zi de zi, a devenit, se pare deranjant pentru unii ideologi progresiști, ei preferându-i pe locuitorii altor continente, religii și culturi. Nu există rase superioare, ci oameni, fiecare cu demnitatea sa ontologică și unicitatea sa. Fiecare dintre reprezentanții continentelor au însușiri și defecte, nu cred că putem să-i acordăm încredere totală cuiva, fără să-i nedreptățim pe ceilalți. În fapt, asistăm prea pasivi, cinste excepțiilor, adică unor universități engleze, la o încercare barbară de tăiere a rădăcinilor spirituale europene. Prin aplicarea brutală a corectitudinii politice și a post-adevărului, rădăcinile spirituale sunt retezate cu flexul ideologic, pentru a se prăbuși coroana Arborelui.
Cu ani în urmă, am făcut o călătorie la Anagni ( provincia Frosinone) să văd castelul Papei Bonifaciu al VIII-lea, cel aspru condamnat de Dante în Divina Comedie, dar văzut, pe de altă parte, ca pontiful umilit fizic și moral în castelul de la Anagni, unde era ținut prizonier. În sala decorată cu pătrățele de șah sau în cea afrescată cu o mulțime de rațe, nu se știe precis unde, Papa a fost pălmuit de trimisul lui Filip cel Frumos, Guillaume de Nogaret. Ecoul acestei lovituri de palmă trebuie că a răsunat asurzitor nu doar în sălile friguroase ale castelului Caetani, ci și în cancelariile europene ale monarhilor. Dante, aprig inamic al amintitului Papă, evocă momentul ultragiului. Ar trebui, după unii, să se șteargă din istorie episodul atestat în cronici, pentru „a nu răni“ sensibilitatea creștinilor italieni sau francezi ? Dante nu cruță pe nimeni, acuză corupția unor regi, decăderea unor ordine monahale, arghirofilia unor papi. Progresismul pseudo-reparator al dramelor istoriei îmbracă, uneori, formele ignoranței revendicative. Pe rețelele de socializare există întrebări de genul „Cum să numești Divină o Comedie?“… Boccaccio e tras la răspundere pentru titlul ales. „Cum să judece un om, acest Dante, pe cineva? Judecătorul e unul singur!“… se supără altul. Ficțiunea confundată cu simpla realitate este o naivitate depășită de oricine cât de cât instruit cultural. Un compliment involuntar făcut capodoperei. Dar și o cale care duce la încercarea de rescriere a trecutului.