Caragiale în Italia la început de an

Celor trei nuvele (O făclie de Paște, Păcat, La hanul lui Mânjoală) publicate în italiană în 1914 de Costantino Petrescu le-au urmat la intervale neregulate noi traduceri de aceeași factură: 1928, 1929, 1944, 1955, 1964, 1966, 1978, 2011; se adaugă cele din antologii alcătuite în ani diferiți, alături de cele ale altor autori români, mai rar, și străini. Ultima apariție tipografică i se datorează Prof. Adriana Senatore de la Universitatea din Bari. După Țiganiada lui Budai-Deleanu, tradusă integral și publicată în 2015, domnia sa le oferă connaționalilor culegerea reprezentativă Ion Luca Caragiale, Racconti e schizzi, Cacucci ed., Bari 2021, semnând îngrijirea volumului, prefața de peste șaizeci de pagini dense și propria versiune a optsprezece texte, alese din Nuvele, Povestiri, Momente și Schițe. Acestora le-a adăugat alte cinci tălmăcite de Celestina Fanella de la Universitatea din Udine.

Ambele româniste au optat pentru italiana literară actuală, bogată și mlădioasă, păstrând ca în original numele proprii, denumiri precum arnăut, balabusta, caimacan, cobză, ceamparale, kir etc. și forme specifice, adaptate grafic (monscer, sametegal etc.), pentru care a fost dată în josul paginii explicația necesară. În multe alte cazuri (pomojnic, ipistat …), italiana a oferit soluția. A fost asigurată exactitatea transpunerii și prin exploatarea unor sensuri mai rar uzitate, dar existente realmente: schizzo pentru „schiță“, ca specie literară, liquidare pentru „a lichida“ în accepțiunea financiară și aceea de „a omorî“ etc. Au fost găsite soluții convingătoare, păstrându-se fluența, și când termenii nu au un echivalent, ci permit doar o aproximare semantică. Evitându-se constant perifrazările mai mereu greoaie, cursivitatea nu a fost sacrificată chiar dacă uneori referentul, realitatea concretă exclud identificarea. Un prim exemplu găsim la deschiderea volumului în Un cero pasquale/O făclie de Paște, probă de rezistență în multe alte privințe: brinderemo con le uova rosse/să ciocnim ouă roșii nu are cum să le ridice probleme de înțelegere nici celor care nu au auzit de cutuma românească.

Dincolo de aspectele care privesc traductologia și selectarea narațiunilor, volumul se impune prin anvergura și calitatea informației, rafinamentul analizelor punctuale și vivacitatea studiului introductiv: „Un autor incomod: Ion Luca Caragiale“. În acord cu buna tradiție a criticii sociologice italiene, completată ulterior cu sugestiile unor maniere mai vechi ori noi de abordare istoriografică și textuală, acesta începe prin a aminti luările de poziții ale controversatului scriitor prin paginile de comentator politic, ficționale sau epistolare în deloc pacifica ambianță a vremii, care i-au atras ostilitatea înveninată a potentaților, dar, mai grav, cum este arhicunoscut la noi, și a unor confrați. Fără creionarea dintru bun început a tabloului socio-politic și a personalității poliedrice, dar colțuroase, a lui Caragiale în concentrata biografie inițială, ar fi fost periclitat înțelesul demonstrației ulterioare. Schița biografică a fost completată succesiv, reînnodându-se în răstimpuri firul reconstituirii.

Nu a fost uitată nici una dintre componentele operei caragialiene (proză, teatru, de la farsă și comedii la dramă, poezie, traduceri, mai exact, rescriere a materialului ales, jurnalism), dar spațiul acordat fiecăreia ține cont de profilul florilegiului, așadar de imperativul de a pune publicul la curent cu specia genului scurt. Ca atare se insistă, de exemplu, nu atât pe piesele de mare succes, ci asupra singularei Năpasta (cunoscută în peninsulă cu titlul La calunnia, Ingiustizia, Ingiusta accusa sau, în versiunea din 1928 a lui Agnese Silvestri-Giorgio, Mala sorte), deoarece la ea poate fi raportată o parte din narațiuni.

Grupate după natura lor, ilustrativă pentru situații existențiale ori pentru tipologia personajelor în funcție de trăsăturile caracteriale, psihice etc., unor povestiri li se acordă, cum era de așteptat, o atenție suplimentară. Ocazie de a se stabili comparații cu alți scriitori și de a evalua poziția creatorului român față de vreun curent literar ori de gândire.

În plus, prefațatoarea reface progresiv, prin inserări bine țintite, traseul criticii literare dedicate subiectului menționând pozițiile luate de la Hasdeu, Paul Zarifopol, Pompiliu Eliade și Eugen Lovinescu, între alții, până la Eugène Ionesco (debitor, se arată, și unor schițe, nu doar dramaturgiei maestrului din Haimanale), Șerban Cioculescu, Eugen Simion sau Ștefan Cazimir.

Așternută cu nerv, empatic, doctă, dar deloc greoaie, prezentarea Adrianei Senatore ne duce cu gândul la cursurile sale universitare din sudul Italiei, care nu puteau fi mai prejos.