Poezia în libertate

Ștefan Baciu a plecat în toamna anului 1946 („cu ultimul vagon ministerial“) în Elveția, ca atașat de presă pe lângă Ambasada României de la Berna. De atunci, nu s-a mai întors niciodată în țară. Rămâne în Elveția, până în 1949, când, împreună cu soția sa, Mira Baciu (n. Simian), trece în Brazilia, prima țară care le-a acordat viză, dintre mai multe solicitate. Notează poetul în poemul Între mine și Cristofor Columb din volumul Analiza cuvântului dor: „ Poate că nicio carte de istorie / Niciun manual de geografie / Nu vor povesti despre călătoria mea în America. / Numai istoria literară va aminti odată, / Că la 14 martie 1949, noaptea târziu, / Am pus piciorul pe pământul fierbinte din Rio / După ce-am privit cu ocheanul zgârie nori / Din Copacabana, și am primit viza de imigrant / Ștergându-mi degetele de cerneala amprentelor.“ A început lungul exil al poetului, peregrinările prin mai multe țări, până la stabilirea în Honolulu, unde s-a stins din viață în 6/7 ianuarie 1993.

O mare parte a poeziei a fost creată în exil. „Exilul este o fereastră deschisă către lume, și, incontestabil că literatura mea ar fi fost cu totul alta dacă aș fi trăit într-o Românie liberă, tot timpul acasă, între Brașov, Râmnicu-Vâlcea, București și Constanța, făcând, din când în când, câte un voiaj până la Paris sau Viena. Orizontul pe care mi l-a dat exilul este un orizont universal. Am învățat atâtea lucruri, și, cum spunea un prieten din Brazilia, am avut destule experiențe și mi-am făcut destule cucuie în cap, încât exilul are, firește, pâinea lui amară, dar are și părțile lui universale, care îmbogățesc.“ – declară Ștefan Baciu. Surprinde și în versuri esența exilului, pe de o parte încărcat de dorul țării, al prietenilor și foștilor colegi de școală și de scris, pe de altă parte expresia condiției de a putea simți și scrie poezia în libertate, de a se putea manifesta fără restricții într-un „orizont universal“, în spațiul extins și fără granițe numit de poetul însuși ca Statele Unite ale Poeziei. „ Exil e când aștepți. Și sună la poartă. / Deschizi. Și-un orb cerând de pomană. // Exil e când cânți și-ți aduci aminte / că-n cântecul tău plâng sute de morți. // Exil e când scrii scrisori ca să vină răspuns / și când poșta aduce imprimate. // Exil e când ai ciocni un pahar cu un prieten / te duci apoi și deschizi robinetul la baie. // Exil e când taci știind că ai de ce // și când toate-ntrebările au un singur răspuns. // Exil e când te uiți la becul lămpii și spui: / așa a fost și becul acela. Tu însă nu. // Exil e când te uiți pe ferestre și vezi / familii unite în jurul supei de seară. // Exil e când spui exil și este exil / când dincolo de tot nimic nu-ți aparține.“ (Exil)

Din anii duri și amari ai exilului, Ștefan Baciu a avut inspirația și tăria să valorifice această existență universală a creatorului de poezie. Dacă unii scriitori din exil s-au fixat într-o țară, Ștefan Baciu a fost un exilat itinerant, ajungând, în cele din urmă, până în îndepărtatul Honolulu. A fost mereu un călător prin țări pe care nu le cunoscuse până atunci: „Călătoresc. Gonesc într-una. / Nu am răgaz și nici destin / Biletul meu îl are luna, / Și eu sunt veșnic clandestin.“ (Călător în tren de marfă). El însuși își numește viața un atlas de geografie: „Viața mea, un atlas de geografie, /a început la Brașov, când împreună cu Mihai Chirnoagă /și M. Blecher măsuram Tâmpa cu numai un singur vers: /apoi dintr-odată torente de orașe în care am cetit /am scris și-am iubit…“. (Cosmopolit)

După o perioadă grea, fără resurse materiale, Ștefan Baciu a reușit să se angajeze ca redactor de politică internațională la „Tribuna da Imprensa“ din Rio de Janeiro, calitate în care va avea posibilitatea să călătorească în multe din statele Americii de Sud, în Mexic și în Cuba, să cunoască și să scrie despre personalități culturale, dar și despre politicieni. Articolele sale pe teme social-politice sunt tot expresii ale luptei pentru libertate. În 1959, la Havana, realizează un interviu cu Fidel Castro, la puțin timp după ce acesta a preluat puterea în Cuba, după căderea lui Batista. Îl intitulează după cuvintele lui Fidel Castro: „Dacă comuniștii scot mâna, le-o retez!“. Pentru ca, doar după doi ani, urmărind situația din Cuba și observând adevărata linie politică a lui Castro, să denunțe regimul totalitar al acestuia în volumul Cortina de ferro sobre Cuba (Cortina de fier peste Cuba). L-a redescoperit în Peru pe Grigore Cugler, creatorul lui Apunake, scriitorul de o originalitate aparte, aproape dispărut în lume, despre care nu se mai știa nimic. Practic, revenirea lui Grigore Cugler în circuitul literar i se datorează lui Ștefan Baciu, care i-a publicat în revista „Mele“ câteva dintre ineditele și suprarealistele sale texte. Va edita și va prefața o parte din opera „urmuzianului“ scriitor, sub titlul Vi-l prezint pe Țeavă (Madrid, 1975).

În spațiul hispano- american a publicat câteva lucrări de sinteză, devenite de referință și folosite ca bibliografie chiar în acest spațiu: Antología de la poesia latinoamericana, 1950 – 1970. Publicată în S.U.A. în anul 1974, antologia cuprinde creația poeților din Argentina, Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Costa Rica, Cuba, Ecuador, El Salvador, Guatemala, Haiti, Honduras, Mexico. În selecție, câțiva dintre poeții antologați: Jorge Luis Borges, Manuel Bandeira, Pablo Neruda, Teófilo Cid, Nicolás Guillén, Miguel Ángel Asturias, Octavio Paz, Eduardo Escobar, Murilo Mendez. La aceasta se adaugă alte două sinteze: Antología de la poesia surrrealista latinoamericana (Mexic, 1974) și Surrealismo latinoamericano, preguntas y respuestas / Suprarealismul latino – american, întrebări și răspunsuri / (Chile, 1979). Toate aceste lucrări sunt semne ale creației în libertate. Ștefan Baciu s-a impus ca unul dintre cei mai importanți exegeți asupra literaturii latinoamericane. Ca semn al aprecierii de care s-a bucurat în acest spațiu cultural este și includerea sa în Enciclopedia de Literatura Brasileira (Global Editora. Sao Paolo, 2001). Ștefan Baciu este prezentat în complexitatea activității sale, deci ca „poeta, critico, ensaista, tradutor, profesor“.

Dar, în exil Ștefan Baciu a trăit mereu cu dorul țării. De aceea în poezia sa din exil apar locuri cunoscute din țară (mai ales, Brașovul), prieteni lăsați aici, evenimente la care a participat cândva. Un șagunist în Arhipelagul Sandwich (I – II) readuce anii de școală de la Liceul „Șaguna“ din Brașov, profesorii și întâmplările de aici. Volumele sale de poezie au ilustrații ale pictorilor brașoveni Mattis Teutsch, Karl Hübner, Harald Meschendörfer, sau ale lui Jacques Hérold (Herold Blumer ) și Marcel Iancu (Janco). Pe Marcel Iancu l-a cunoscut în vara anului 1930, când acesta a venit la Brașov cu un grup de scriitori din jurul revistei „Contimporanul“. Diferența de vârstă nu a împiedicat deloc o durabilă prietenie cu Marcel Iancu, evocată în eseul Marcel Iancu, contimporanul: „Cu toate că între noi doi a existat o destul de mare deosebire de vârstă (Iancu se născuse la București, în 1895, eu în 1918) am fost legați timp de peste jumătate din acest secol, și ca să fiu mai exact, sunt de-atunci 54 de ani, de-o prietinie pe care nici anii, nici oamenii, nici distanțele n-au reușit s-o zdruncine, și cu atât mai puțin s-o distrugă. Ci dimpotrivă: trecerea anilor a cimentat-o în așa fel, încât pe una din fotografiile pe care uneori obicinuia să mi le trimită, a scris cu cerneală groasă: Lui Ștefan Baciu, cu aceeași dragoste astăzi, din Tel Aviv, ca pe vremuri în Livada Poștei, la Brașov.“ Îl va evoca într-o poezie din exil pe M. Blecher, cu care a stat nopți întregi la lungi discuții în locuința de pe Ciocrac, făcând să treacă mai ușor timpul traumatizant de boala de care suferea prozatorul. Îl așteptau și pe Geo (evident, Geo Bogza), iar toponimele amintite în poezie (Warte, Tocile, Ciocrac, Prund, Graft) refac mai exact Brașovul de altădată în care au trăit, într-un timp al prieteniei, Ștefan Baciu și M. Blecher. „Înguste trepte suie și azi în amintire / pe Warte înflorea o tufă de liliac / sub tropice revăd albastra ta privire / ca-n zilele de-atunci de pe Ciocrac // Desculț, zâmbind coboară Geo strada / îl așteptam pierduți în vers și-n liniști / când laptelui îi presimțeam în zori zăpada / și nopțile se ascundeau de După Iniști // Dinspre Place Blanche Breton scria mesagii / și-un factor miop le aducea din Prund / țigănci cu mure descărcau desagii / un ceas bătea cu glas de bas profund // Scriai scrisori în Roman și în Franța / Corp Transparent creștea ca floarea-n raft / un steag de nori își legăna speranța / și un castan se desfrunzea tăcut în Graft // La sfat stăteam apoi cu Nae Cantonieru / de aur ani, și câte nopți și zile! // Azi flutură batista-i verde palmierul / spre-un mitic timp venind dinspre Tocile.“(M. Blecher (în) vol. Palmierii de pe Dealul Melcilor). Nu am cunoștință, că, înafară de Geo Bogza și Ștefan Baciu, a mai evocat cineva, în poezie, întâlnirile din perioada brașoveană cu autorul Întâmplărilor din irealitatea imediată. Ștefan Baciu își va reaminti peste ani cunoștința și prietenia cu M. Blecher, venit la Brașov după perioada de tratament din Franța. Textul memorialistic Odaia din strada Ciocrac a fixat acest moment: „Puțin timp după aceea, am primit de la el un bilet scris cu cerneală (îmi aduc aminte, Blecher obicinuia să scrie cu toc și peniță), invitându-mă să vin „cât mai curând să ne cunoaștem“. Firește că am dat fuga, locuința părinților mei aflându-se pe Lunca Plăieșului, la cinci minute de adresa dată. L-am găsit pe Blecher într-o odaie luminoasă, cu o fereastră plină de cer, întins pe un pat prevăzut cu manivele, care îi permitea o relativă mobilitate. Ne-am strâns mâna și de atunci până la plecarea lui din Brașov în orașul părinților săi – la Roman – n-a fost zi în care să nu ne vedem cel puțin o dată. Prietenia dintre Ștefan Baciu și M. Blecher a rămas puțin cunoscută și consemnată de istoria literară.

I-a fost dat poetului să-și poarte destinul prin lume, furtunatic și plin de surprize, de cele mai multe ori nefericit, dar întotdeauna sub semnul generos al poeziei. În exil, Baciu a trăit în poezie și împreună cu poezia, dovadă volumele publicate : Analiza cuvântului dor (1951), Poemele poetului pribeag (1963), Ukulele (1967), Poemele poetului Ștefan Baciu(1972) Îngerul malagambist în insula Oahu (1979), Poemele poetului singur (1980), Palmierii de pe Dealul Melcilor (1980), Singur în Singapur (1988). Poezia lui Ștefan Baciu este complexă în constantele estetice care configurează și individualizează poetica creației sale, dar se detașează ideea de libertate în creație și internaționalizarea poeziei, capacitatea acesteia de a trece peste opreliști ori granițe. Nu întâmplător poetul și-a subintitulat revista „Mele“, pe care a scos-o în Honolulu, „Scrisoare internațională de poezie“ – „Carta Internacional de Poesía“.

În tot ce a scris în perioada grea a exilului, Ștefan Baciu a susținut, permanent și constant, libertatea creației poetice. Pentru el poezia în libertate nu este doar un concept estetic, ci chiar o pură realitate, constituită din creația poetică desfășurată fără bariere, restricții sau cenzuri. Este poate mesajul cel mai puternic pe care poetul îl trimitea către țară de pe îndepărtatele meleaguri unde a fost nevoit să trăiască. „Poezia în libertate nu este o teorie. Este un fapt, o realitate. Eu nu pot să concep și n-am conceput niciodată poezia scrisă cu degetul cenzorului pe foaia de hârtie din fața mea, sau cu normativ, sau cu control, oricum ai zice. Poezia în libertate este poezie liberă, poezie fără control, fără frontiere și cuvântul meu de ordine, trebuie să folosesc un cuvânt compromis, lozinca mea poetică este aceea a poetului chilian Teofiló Cid, respectați linia dreaptă poeți! În ceea ce mă privește, am făcut tot ce pot, de la primul poem apărut în 1935 până azi, să respect linia dreaptă, și asta înseamnă poezie în libertate. Nu este vorba de ideologic. Eu am scris poezie în libertate în Copacabana, în Rio de Janeiro în anii ’50, când în România, poeți puși de partid, poeți ținuți sub control, fără libertate, scriau «Hei rup, hei rup, hei rup». A fost o vreme când poezia în libertate a fost, într-adevăr, singurul răspuns ce se putea da dictaturii poetice din România anilor acelora pe care nu i-am trăit, dar despre care am auzit și am citit atât de mult.“ (Constantin Eretescu de vorbă cu Ștefan Baciu)

În perioada tinereții s-au fixat nepieritor în memorie evenimente, întâmplări, oameni și locuri. „Nu sunt, nu vreau să fiu altceva decât un poet care-și retrăiește tinerețea, pentru că așa cum spune o samba a carnavalului din Rio de Janeiro: ați aminti înseamnă a trăi!“. Poetul a dus cu el, peste ani și peste depărtări, o lume, pe care a cunoscut-o în anii tinereții petrecuți în țară și care i-a fost sprijin în anii grei ai exilului. A purtat cu el oameni și locuri până în Mexic, Chile ori Cuba, Santo Domingo ori Rio de Janeiro sau în îndepărtatul Honolulu. Prietenii tinereții sale din țară sunt amintiți în poezii alături de cei din Brazilia, Paraguay, Mexic, Nicaragua sau Hawaii. Ca și poezia, pentru Ștefan Baciu, prietenia nu are frontiere. De altfel, Ștefan Baciu a și fost numit „un destructor de frontieras literarias“. El semnează texte poetice precum Cântec român pe rime hawaiiene, Cântec român pe rime hispanice, Cântec român pe rime japoneze, aruncând punți literare spre spații mari, la depărtări uriașe, spre culturi diverse, pe care doar poezia le poate apropia, prin capacitatea ei de a aboli orice frontieră, de a se desfășura în libertate. Modernitatea poeziei lui Ștefan Baciu este mai mult decât evidentă. Și, dacă mulți simbolișiti și-au imaginat, doar poetic, călătorii prin lumi exotice, Ștefan Baciu a fost acela care le-a atins efectiv, imaginația poetică unindu-se la el cu percepția reală a unui spațiu asumat. Poetul însuși se numește un „cosmopolit“.

Într-o poezie din exil, Declarație de principii, reiterând ipostaza de poet al libertății („…dar sunt mai întâi / și mai presus de toate / poetul libertății“), Ștefan Baciu își fixează reperele culturale în spații geografice îndepărtate: „Don Quijote al poeziei în libertate / dar sunt și unul din ultimii ascultători / ai caterincilor din ulițele prăfuite / ale cartierului Mexicanos din El Salvador / sunt clientul micilor cafenele vieneze / în care un patefon răgușit mai cântă într-un colț / „In einer kleinen Konditorei“ / sunt călătorul astrojeturilor între / aeroporturile Tocumen din Panama / și Limatambo din Lima – Peru / colaboratorul suplimentelor literare / din Santo Domingo, Mexico, Managua, La Paz și Tegucigalpa / pasagerul zilnic al autobuzului Paoua-Woodlawn / în Honolulu, insula Oahu […].“

Ștefan Baciu s-a așezat acolo unde alții doar au visat pe firul poeziei. Reveria poetică a devenit realitate și, invers, ceea ce a fost odată realitate pentru poet s-a transformat în vis poetic. Această metamorfoză inexistentă la alți poeți, netrăită de ei, fertilizează poezia lui Baciu, îi dă substanță, valoare și individualitate. Numindu-se singur, la început, „poet tânăr între simboliști“, Ștefan Baciu a scris o poezie ce cuprinde depărtările, care l-au inclus, și apropierile care, în timp, au devenit uriașe distanțe. Din această răsturnare, transformată cu timpul în normalitate s-a născut, poate, acel sentiment al poeziei fără frontiere, al poeziei în libertate, al unirii prin poezie a oamenilor aflați la mari distanțe.

În exilul românesc, în spațiul cultural hispano – american, Ștefan Baciu a fost un poet cunoscut și apreciat. Amplitudinea tematică și vizionară a poeziei sale este surprinzătoare. El își invită prietenii – poeți din toată lumea în „odaia sa de sub Ecuator“. Creația sa poetică este o chemare la existență sub semnul libertății, al înțelegerii, în ceea ce poetul a numit „Statele Unite ale Poeziei“: „Veniți în odaia mea de sub Ecuator / Prieteni din Brașov, din Sibiu și din Roman, / Topiți în flăcările trecutului. / Nu mai am nici o sticlă cu vin / Dar am caiete întregi de versuri / Și-un univers de ruine în inimă / Respir și pentru voi ozonul poeziei universale / Odaia mea de sub Ecuator, / Păzită de palmieri cu săbii de frunze / E alambicul atâtor lumi de poem. // Poete din Sibiu, poetul din Guatemala cântă și pentru tine / Poete din Giurgiu, poetul din Panama va auzi de tine / Poete din Roman, poetul din Quito e fratele tău. / Noi toți, voi toți, poeți din Rio de Janeiro și Craiova / Din Sighișoara, din San Jose, din Târgoviște, din La Paz, / Ne vom întâlni după o lungă rătăcire / Într-o fantastică aventură a strofelor noastre / Pe autostrăzile și aerodromurile poemului. / Veniți în odaia mea de sub Ecuator / Care a ajuns o sală de așteptare / Pentru cetățenii Statelor Unite ale Poeziei.“ (Apel)

Dacă nu ar fi crezut mereu în poezia în libertate și dacă nu și-ar fi dus existența mereu sub puterea ei întremătoare, este greu de presupus că acolo, „la capătul lumii“, în Honolulu, Ștefan Baciu ar fi putut scrie atâția ani poezie în românește. Și tot dintr-o statornică pasiune pentru poezia în libertate s-a născut și a durat în timp revista „Mele“, care a apărut în Honolulu și în care s-a publicat poezie „în toate limbile pământului“, marcând, în acest fel, necesitatea poeziei în libertate. „Mele“ face parte dintre revistele mici, modestă ca realizare tehnică (xeroxată), dar valoroasă prin ceea ce conținea și prin faptul că era difuzată în multe țări. Avea numere speciale dedicate unor scriitori, cum a fost cel despre Tristan Tzara, despre Grigore Cugler, despre pictorul Hans Mattis Teutsch (noiembrie, 1969), numărul omagial pentru Manuel Bandeira (noiembrie, 1968), cel dedicat generației de tineri poeți hawaieni (Poetas Jóvenes de Hawai, noiembrie, 1973) sau „anthologie de la jeune poesie d’Haiti“ (nr.5/1967).

Cred că niciunul dintre poeții români aflați în exil nu a continuat să scrie poezie având în jur un așa număr mic de vorbitori de limbă română ca Ștefan Baciu. Multe din poeziile sale rezumă drumul vieții, meandrele existenței. „A ruginit frunza din vii / Și rândunelele-au murit. / În rafturi ruginit-au poezii / Și părul meu a ruginit. / Pe insule, în noapte, plouă / miroase roada pe lămâi. / Pe trunchiuri vechi cresc frunze nouă / Și-mi crește-aripa la călcâi. / A ruginit de mult și clanța / De la revista „Frize“-n Brașovechi / A ruginit și ordonanța, / S-au spart cerceii la urechi. / Dar eu în sudic port mereu / Printre pirați închipuiți / Vopsesc în curte-mi curcubeu / Pentru prieteni rispiți. / A ruginit stilou, peniță / Briceag și lamele de ras / A ruginit pe casă vechea viță, / A ruginit tristețea de pripas / A ruginit și praștia și săgeata / A ruginit și sfoara de la zmeu / A ruginit paharul și găleata / Eu șed și cânt același zeu. / Cad frunze mari de doliu-n asfințit / Un papagal măsoară-ntinderea grădinii, / Dar dorul meu e viu n-a ruginit.“ (A ruginit frunza) Nu a ruginit, desigur, dorul de a-și revedea țara, nici acela de a-și vedea publicată opera poetică aici, în țară, în ediție completă. Toate au rămas la nivelul dorinței, deoarece Ștefan Baciu nu a mai revenit în țară.