Proză de Petru Cimpoeșu: „Urâtă boală, nefericirea”

Mi se întâmplă tot mai frecvent să mă trezesc dimineața cu teama că s-a întâmplat ieri – și nu se mai poate repara nimic. Admițând că acela sunt eu sau măcar cineva care are legătură cu mine, nu mă recunosc nici în ce face, nici în judecățile lui. Pentru a-mi scuti mintea de gânduri, dormeam mult, căutându-mi refugiul în somn, și visam mult, te visam. Seara, când venea de la spital, Mioara mă găsea dormind, iar dimineața, când pleca din nou, mă lăsa dormind. Mai bine zis, lâncezind într-o înduioșare de sine în care orice gest, sau numai intenția lui, îmi solicita un imens efort de voință. Alteori, privind minute în șir tavanul, dincolo de care se întindea un imens nimic. Alteori, imaginându-mi că ești lângă mine, ba chiar simțindu-ți respirația și rugându-mi în gând iluzia să fie adevărată, până când tresăream, descoperind că sunt singur și că nu-mi vei mai sta alături niciodată. Alteori, închircit în pat cu genunchii la gură, întrebându-mă unde greșisem, cu speranța că nu voi ști răspunsul, și tremurând la gândul că te-am pierdut definitiv. Inutil mie însumi, îmi contemplam ore la rând deziluziile, căutând un sprijin în lucruri sau murmurând cuvinte de prisos și care nu-mi ofereau decât o nouă provizie de incertitudini. Dacă trebuia totuși să mă ridic din pat și să plec la redacție, mă desprindeam cu greu din strânsoarea dezgustului de mine însumi, dar cu auzul încordat, încă așteptând ecoul care să mă vindece.

Ca să fiu lăsat în pace, m-am gândit să-mi inventez o boală. Într-o dimineață, am sunat la redacție, a răspuns secretara și i-am spus că nu mă simt bine și nu voi participa la ședința de machetă. După aceea, telefonul suna din cinci în cinci minute. Am presupus că erau îngrijorați, voiau să afle ce boală am nu le-aș fi putut spune. Abia mai târziu m-am întrebat dacă printre acele apeluri nu ar fi putut să fie și unul de la tine. Era al cincilea sau al șaselea, când m-am hotărât să răspund, dar, de îndată ce am ridicat receptorul, a venit tonul. Un sunet prelung, uniform, opac și de fapt mut. Redându-mi într-o oarecare măsură speranța, tăcerea lui m-a neliniștit. Poate mă căutai să ne împăcăm? Era încă dimineață, puțin după ora zece. Dacă nu aveai spectacol sau repetiții, ar fi trebuit să fii acasă. Dar poate că îmi trimiseseși un semnal și așteptai ca eu să te sun. Mi-am repetat de nu știu câte ori această din urmă presupunere, rugând-o, implorând-o, apoi silind-o oarecum să fie adevărată, până când, în sfârșit, am crezut-o. Trebuia să-ți dau un răspuns. Am format numărul și am așteptat, iar după al treilea apel, am închis. Abia acum mă simțeam răspunzător de tot ce se întâmplase. Dacă măcar una din presupunerile mele se dove dea greșită, ar fi însemnat că sursa neînțelegerii eram chiar eu. În loc să mă descurajeze, această răsturnare de logică mi-a redat încrederea că încă nu e totul pierdut. Timp de aproape o oră, am tot așteptat ca telefonul să sune din nou, nu a mai sunat. Când s-a făcut douăsprezece, oră la care se termina spectacolul pentru copii, am format numărul teatrului și am ascultat cu ochii închiși, ca să văd mai bine ce se întâmpla la celălalt capăt al firului telefonic. Știam că după spectacol, până când actorii își schimbau vestimentația și lăsau costumele în magazia de recuzită, mai trecea cam jumătate de oră, niciodată mai puțin. A răspuns într-un târziu secretara teatrului, aproape chicotind, o bună dispoziție ce mi se păru de-a dreptul suspectă.

Bună ziua…

Nu a mai așteptat să-i spun cine sunt și pe cine caut, mi-a recunoscut de îndată vocea.

Aaa!…, păi, domnișoara Taisia lipsește astăzi, e la policlinică sau la spital, zicea că are o intozicație, hi, hi…

Părea că abia așteptase să sun ca să-mi dea vestea. Nu eram atât de naiv încât să nu știu ce însemna pe atunci, pentru femei, o așa-zisă intoxicație, însă nu-mi dădeam seama ce anume o amuza pe secretară, iar la ironia cu domnișoara aveam să mă gândesc mult mai târziu. Veselia acelei femei mi s-a părut oricum un semn rău. O clipă, m-a străfulgerat gândul că te-ai dus să te întâlnești cu Mioara, să-i spui totul, și că va urma un scandal. M-am prăbușit din nou în pat, ascultându-mi țiuitul din miezul creierului, ori mai degrabă de undeva din afara lui, încât creierul numai îl recepționa, ca o antenă. Și amăgindu-mă că zgomotul din capul meu este urma semnalului încifrat pe care îl așteptam, repetând ca într-o delirare nevrotică: nu ne oprim aici, nu ne oprim aici, în timp ce mintea derula începuturi de gând ale altcuiva, care își scruta trecutul – căci dinspre viitor, nicio știre.

Pentru a clarifica lucrurile, trebuia să ajung la tine și nu știam în cel fel aș putea face asta. Dacă erai internată în spital… Dacă, în momentele când aveai nevoie de ajutorul meu, stăteam ascuns, mi-ai fi iertat vreodată lașitatea? Dar cum să te caut fără să mă expun și mai ales fără să te expun? Pe de altă parte, îmi spuneam că, dacă ai fi avut nevoie de ajutorul meu, m-ai fi căutat. De ce nu mă căutai? Poate că, venind și căutându-te la spital, mai mult te-aș fi încurcat. Dacă aveai o simplă intoxicație, asta s-ar fi rezolvat în câteva ore. Dar dacă nu?

Cu mintea plină de astfel de resturi, murmuram gânduri neterminate, repetam cuvinte al căror sens dispăruse prin repetiție, le căutam în mine și le scoteam la suprafață ca dintr-o fântână secată și năpădită de râme, ceea ce mă conduse în cele din urmă la o stare de epuizare nervoasă și mă goli de mine însumi. Rătăcind în derizoriu, devenit obiect asemenea celorlalte, făcute dintr-o materie moale și al căror contur se dizolvă treptat în întuneric, apoi dispar…

În cele din urmă, am obținut totuși ceva, căci am adormit.

Când m-am trezit, era întuneric. Nu mă interesa cât e ora. Starea de mahmureală căită de după o beție cruntă, când nu-ți mai amintești exact ce ai făcut, știind însă că ai făcut sau ai spus ceva ce nu trebuia. Nu trebuia să fac aia, nu trebuia să fac asta – care asta? M-a trezit zgomotul yalei răsucite cu cheia, în momentul când Mioara s-a întors de la serviciu. Mirosea a transpirație, nu făcuse duș la spital fiindcă nu aveau apă caldă, fiindcă se întrerupsese alimentarea cu gaz și așa mai departe. Nu aveam nevoie de explicații și nu voiam să răspund la niciun fel de întrebări. După cum respira, aș fi putut presupune că se grăbise să ajungă acasă. După ce a ieșit din baie și s-a schimbat, a venit și s-a așezat pe marginea patului. Mă rugam în gând să nu mă atingă, aș fi tresărit.

De ce stăteai pe întuneric? mă întrebă. De ce nu răspunzi la telefon?

M-am temut o clipă că știa ce mi se întâmplă și știuse tot timpul. Mă trata ca pe un bolnav, iar compasiunea ei mă jignea.

Nu mă simt prea bine, astăzi nu m-am dus la serviciu. Mi-ar trebui un concediu medical de câteva zile.

Am să-ți fac rost de concediu medical. Iar după o pauză în care părea că își caută cuvintele, adăugă calm, simplu: a murit domnișoara Popov, a făcut un infarct.

Vru să mai adauge ceva, renunță. Câteva momente de tăcere, poate aștepta un comentariu din partea mea. După care izbucni în hohote de plâns și plecă în camera ei. Am ascultat-o o vreme, apoi, ca să nu mă pot gândi la nimic, am luat un somnifer.

Dar dimineața următoare m-a găsit într-o formă mai bună. Avusesem din nou visul cu Tincuța, pe care nu o mai visasem de câteva luni. Îmbrăcată în sarafanul bleumarin al uniformei de gimnaziu, cânta, mângâindu-și codițele, și mi-a luat ceva timp până să-mi amintesc ce anume. Mai întâi melodia și abia după aceea unele cuvinte – Republică, măreață vatră, imnul pe care îl cântam cândva împreună, în corul școlii de la Pușcași. Visul acela mi-a făcut bine, pentru că, în sistemul meu de superstiții, Tincuța din vis erai chiar tu. Pe de altă parte, știam ce aveam de făcut, sau măcar aveam impresia că știu. Au mai trecut totuși câteva ore până când, istovit de îndoială și neputință, l-am sunat pe tata și i-am spus că trebuie să ne întâlnim. Puțin nedumerit, înțelegând poate din precipitarea vocii mele că era vorba de ceva urgent, bietul om îmi spuse că mă așteaptă la el la birou.

Nu la birou, acasă! i-am spus pe un ton cam răstit.

Bine, acasă. Dar abia diseară.

Până atunci, am încercat să citesc ceva, fără să reușesc, cuvintele nu închegau vreun înțeles. Țineam tenace cartea în mână, privind dincolo de rândurile ei, cu senzația că orbecăiam printre ruine. Când a sunat telefonul, am aruncat-o din mâini ca și cum m-ar fi curentat și m-am repezit să ridic receptorul. Niciun cuvânt, însă auzeam respirația de la celălalt capăt al firului. Am înjurat și am închis. Abia după aceea m-am întrebat cine mă verifica, cine avea interesul să mă controleze, dar nu-mi păsa, nu mai aveam ce pierde. Dimpotrivă, fără să știu ce înseamnă în acest context dimpotrivă, simțeam cum se trezește în mine luptătorul, competitorul, hai să zicem de-a dreptul: bărbatul!

Dar când am ajuns la tata, m-am simțit din nou vulnerabil. Eram în situația unui criminal adus la locul crimei, pentru reconstituire. Deși aveam cheia, am așteptat să-mi deschidă. Un moș cărunt, îmbrăcat în halat, care mergea legănându-se și târșâindu-și papucii de casă, l-am văzut în prag dintr-odată schimbat și m-am întrebat când îmbătrânise. La birou, proaspăt bărbierit și în costumul bleumarin cu cravată, parcă arăta mai tânăr. Mai fusesem de atâtea ori în casa lui – de-atâtea ori! –, lucrurile ușor îmbibate cu miros de tutun îmi confirmau, dar adăugau și un murmur neînțeles, clătinând din cap a reproș. M-am gândit o clipă că, dacă le-ar fi întrebat, ar fi fost dispuse să mă denunțe. Un intrus, cineva venit la furat, ce să furi? Vedeam abia acum cât de modest trăia de fapt.

Ceva de băut?

Nu. Am venit doar în audiență.

Hai, nu mă lua așa, he!, auzi, audiență!…, zise bătându-mă aproape afectuos pe spate, apoi închise televizorul. Ce mai faci? Când mai treci pe la maică-ta?

Mici diversiuni. Înțelesese din tonul meu crispat că se întâmplase ceva, deocamdată nu știa ce anume.

Poate, săptămâna viitoare…

Câteodată singurătatea e bună, zise fără să-l fi întrebat și se așeză în fotoliu.

Ambele fotolii era îndreptate spre televizor, îmi convenea că nu trebuie să stăm față în față. Puteam vorbi liber, era ca și cum aș fi vorbit televizorului, acum tăcut, puteam face abstracție de prezența tatei. Singura problemă era să mă hotărăsc să încep, deocamdată nu știam de unde. Ca să-l fac să înțeleagă, ar fi trebuit să mă întorc în timp mult în urmă, în primii ani ai copilăriei, să-i rezum o întreagă istorie în câteva cuvinte, pentru ca la urmă să-l întreb unde greșisem. Să înțeleagă, adică să accepte, nu știam ce anume și dacă era pregătit pentru asta. Nici el nu se simțea confortabil. Căută în inventarul de gesturi retorice, după atâtea repetiții i le știam pe de rost, și găsi că era cazul să-și aprindă o țigară. Mai întâi, se ridică, merse și deschise fereastra, iar aerul răcoros de afară invadă încăperea cu un fel de sprinteneală voioasă, ca un cățel care de mult timp aștepta să fie primit înăuntru. Rămase o vreme în cadrul ei, ușor încruntat ori poate indecis, extrase pe jumătate prima țigară din pachet, apoi veni spre mine și mi-o oferi, dar am refuzat, fiindcă îți promisesem că nu voi mai fuma. La urmă, se lăsă înapoi în fotoliu și, oftând, își aprinse țigara.

Pe vremea când lucrai la ferma de vaci, m-ai luat odată cu tine, și acolo am întâlnit un om care cânta mai tot timpul. De fapt, nu cânta propriu-zis, sâsâia cu buzele aproape lipite, numai el știa ce, dar într-un mod destul de agasant… Cânta pe dinăuntru, ca să zic așa. – A, da , îl știu, nea Stelică, confirmă cu oarecare indiferență. – Și când l-am întrebat de ce cântă tot timpul, s-a prefăcut mirat: da, cântam? Adăugând că, decât să vorbească singur, mai bine cântă singur. Cred că râdea de mine. – L-am dat afară după aia, l-am prins cu o delapidare, mi se pare că a făcut și pușcărie. Și mi-a părut rău de el… Deh, asta-i viața! – Dar tu ai cântat vreodată? – Cum adică? – Așa, ca nea Stelică, să lași cântecul să umble prin tine. Rămase câteva clipe pe gânduri, parcă făcând efortul de a-și aminti. – Să-ți dau totuși ceva de băut, am un coniac adevărat, franțuzesc, zise la urmă, ridicându-se din fotoliu. Găsise un pretext să se ascundă de întrebare și să închidă subiectul. Pesemne credea că vreau să-l atrag într-o cursă, dar eu numai căutam o cale de a-l atrage de partea mea. După ce se întoarse, puse paharele pe măsuța dintre noi și turnă în ele mai mult decât ar fi trebuit. Înainte de a bea, numai își ridică paharul, fără să adauge vreo urare, obligându-mă să fac și eu la fel. – Pe vremea când tu erai mic…, începu, apoi scutură îndelung țigara în scrumieră și spuse altceva. Mi-e dor de anii aceia. Să-ți dau niște bani, dacă te mai duci la maică-ta… – Nu pentru asta am venit, zisei. Bun coniacul ăsta! Băutura începuse să-și facă efectul. Deocamdată, doar înmuia colțurile lucrurilor, le adăuga un contur prietenos. Uitasem ce l-am întrebat, nici nu mă mai interesa un răspuns, simțind cum mă apropii tot mai mult de răspunsul pe care el îl aștepta de la mine. Pesemne că, tot potrivind cuvintele în gând, am început să vorbesc. Ca într-un delir sfios, fără să fac distincție între ce gândeam și ce spuneam, fără să știu câte din gândurile mele erau și rostite, ajungând pe această cale la el. Fiindcă n-aveam pe altcineva căruia să-i spun. Despre adolescența mea problematică, despre faptul că îl dezamă gisem de atâtea ori, nu reușisem la Medicina Veterinară, cum și-ar fi dorit, apoi despre anul petrecut ca profesor suplinitor la Moinești și problema care apăruse acolo, la început neînsemnată, aparent neînsem nată, cu o elevă care se îndrăgos tise de mine. Am înțeles asta după ce i-am împrumutat o carte și, când mi-a înapoiat-o, mi-a pus un bilețel în ea. Firește că am respins-o, simțul răspunderii, conștiința morală, teama de consecințe – educația mea mic-burgheză. Era campioană jude țeană la tenis de masă, am adăugat, ca și cum acest detaliu ar fi cântărit decisiv. Apoi totul s-a rezolvat, când m-am mutat la liceul din Bacău, sau așa am crezut. Dar în urmă cu un an și ceva, am reîntâlnit-o. Odată, când am fost la mama la Iași… De fapt, am motive să presupun că nu a fost o întâlnire întâmplătoare, ea spune că nimic nu e întâm plător, m-a urmărit în tot acest timp, sunt sigur, nici asta nu contează, nu există propriu-zis o explicație, sunt multe lucruri pe care eu însumi nu le-am înțeles… – Totuși, care e problema? mă întrerupse la un mo ment dat. Abia atunci m-am întors către el. Între timp, terminase țigara, mucul ei stins zăcea în scrumieră. M-am văzut dintr-odată din exterior, privirea lui nedumerită mă obliga la asta, și mi-am dat seama că obosisem cuvintele degeaba. Pe el îl preocupau producția de lapte, lucrările agricole de primăvară, cincinalul în patru ani și jumătate, chestii mai grele și mai urgente. – Te-ai gândit vreodată că ți-ai trăit toată viața cu frică? – Ce frică? se miră. – Cred că am moștenit-o de la tine. Tăcu câteva momente, părând că îmi cântărește cuvintele. Ceva nu se potrivea. – În tinerețe, chiar am crezut că lumea poate să fie mai bună. După aceea, ai apărut tu și m-am temut tot timpul să nu ți se întâmple ceva rău. – Am fost de mai multe ori împreună aici. Am făcut dragoste cu ea în patul tău și am descoperit că asculți Vocea Americii. Era ca și cum nu ar fi auzit. Încuviință clătinând din cap, apoi spuse cu totul altceva. – Anul acesta va fi Congresul al XIV-lea și ultimul. – De ce ultimul? Puțin absent, netezi o vreme brațul fotoliului, ca și cum ar fi vrut să îndepărteze o scamă invizibilă. Tresări și încetă să-l mai netezească. – Mă refeream la mine, adică pentru mine va fi ultimul. Am depus cererea, ies la pensie. O să mă întorc la Vaslui, adăugă. Cât privește problema ta… Viața e bogată. Și eu am crezut la fel, atunci când a plecat maică-ta, că se termină totul… Dar știi de ce a plecat? Fiindcă iubitul ei făcuse un copil cu alta. Iubita ta a făcut un copil cu altul? – Nu știu, am impresia că îmi ascunde, mi-a ascuns tot timpul anumite lucruri. De fapt povestea e mai complicată. Cum să-ți spun, ea e un pic ciudată, crede că liliecii aud lucrurile așa cum noi le vedem. Uneori are migrene, și atunci aude o melodie sau buletinul de știri de la un post de radio din viitor… Crede că, intonând acea melodie în gând, ar putea influența gândurile altuia. Fiindcă gândurile sunt permanent însoțite de o melodie neauzită, iar uneori sunt melodia însăși… – Ce melodie? – Nu contează, o poți inventa. Ideea e că a-ți imagina astfel de lucruri… Am crezut-o la început și am cântat în gând împreună. Dar mi se pare ridicol. E ca și cum ți-ai imagina că faci o bicicletă, iar după aceea încerci să te plimbi cu ea. – Bicicleta e ceva palpabil, nu? Pe când o melodie… nici nu știm exact ce este. – La fel spune și ea. Îți pui în gând o dorință, apoi începi să o cânți, tot în gând, până când ecoul cântecului ajunge acolo unde trebuie. Se întoarse curios spre mine, ca și cum ar fi vrut să constate dacă glumesc sau vorbesc serios. – Unde? – Nu știu, ajunge undeva și modelează gândurile. Răspunsul îl dezamăgi, de parcă așteptase de la mine rezolvarea unei probleme mai importante, care însă se dovedi greșită. În timp ce eu așteptam de la el rezolvarea altei probleme și încă nu reușeam să o formulez, din cauză că mă întrerupea mereu. Ar fi trebuit să mă opresc aici. – Mda, o ipoteză interesantă, spuse cu aerul că vorbește despre vreme. Înțeleg, din ce spui, că există gânduri bolnave. – Mă rog, se poate spune și așa. Când nu mai auzi lucrurile, sunetul lor subtil, un fel de surzenie. – Deci, există ceva în obiecte care se aude… Păi, nici eu nu le aud. Înseamnă că sunt surd, nu? – Râzi de mine? Oftă și se ridică din fotoliu, m-am temut că va aduce, ca de obicei, cutia de table, n-aveam niciun chef să joc table cu el. Se deplasa încet, cu un fel de viclenie a mișcărilor, cu intenția vădită de a câștiga timp. Dar trecu în bucătărie și se întoarse cu o pastilă pe care, înainte de a o înghiți, o privi îndelung în palmă. – Am un început de diabet, explică. – Și iei pastile cu coniac? – Pastila cu treaba ei, coniacul cu treaba lui. Fiecare să-și facă datoria, conform planificării. Abia într-un târziu, după ce se așezase din nou în fotoliu, am înțeles de ce avusese nevoie de acele câteva minute de pauză. Nu mai e loc de glume, zise. Am început să țip la oameni, să-i jignesc că sunt delăsători, leneși, dezordo – nați… Nu mai vor să muncească, îți râd în nas, se prefac că te ascultă, dar fac numai ce vor ei. Săptămâna trecută am avut ședință la o unitate agroindustrială și, în timp ce îi certam pentru neîndepli – nirea planului, mi-am pus problema: stai așa, de ce vreau să îi pedepsesc, ce drept am eu asupra lor? Socia – lismul le-a promis să-i facă feri – ciți, nu nefericiți. Poate că sunt prea stresat și dau vina pe cine nu trebuie, ca să-mi apăr pie lea. Poate că problema sunt chiar eu. Dar uneori ești silit să le faci bine împotriva voinței lor. – Fiecare om e o pro – blemă nerezolvată, zisei vrând să fiu ironic. După aceea mi-am dat seama că deturnase intenționat discuția. Până la urmă, era și asta o rezolvare. Prin comparație, orice caz particular diminuează până la nesem – nificativ, iar eu, cu toată nefericirea mea, eram pentru el un astfel de caz. Nu ar fi trebuit să insist, mă întrebam de ce venisem, cum m-ar fi putut el ajuta. – Din ce spui tu, rezultă că… – A frecventat un curs de yoga și nu mi-a vorbit despre asta, a trebuit să aflu din altă parte, sau ceva cu ăia care vor să instaleze un Guvern Mondial prin repetarea în gând a unei mantre… – părea că nu înțelege, ridică sprâncenele, dintr-odată foarte atent. Meditația Transcendentală, efectul Maharishi, rezonanța conștiinței pure…, am adăugat. – Rezonanța conștiinței pure, repetă. – În școala tantrică, materia e sunet agregat. Ei susțin că suntem o fabrică de realitate, iar conștiința e o funcție de undă. Căutarea surselor de ordine… de coerență…, în fine, lucruri de genul ăsta. Suna ca un denunț, ar fi trebuit să mă opresc. Eram derutat și tot mai confuz, iar el își juca perfect nedumerirea. În cele din urmă, spuse cu oarecare indiferență: – S-ar putea să reușească. Atunci când organismul e bolnav, îl poate răpune și un simplu guturai. Cineva mi-a explicat odată cum se produce microfonia. O perturbație sonoră care se transmite între microfon și difuzor, amplificându-se. Se numește feedback pozitiv. Cu astfel de stratageme reușise în cariera politică. Știa mai multe decât presupuneam, dar mă menținuse tot timpul într-o zonă de echivoc care nu-l angaja cu nimic. Încă nu mă puteam decide să-i vorbesc despre scrisoarea pe care o primise cu câteva luni în urmă și care îl tulburase atât de mult. Ar fi trebuit să adaug că fusese scrisă de tine și că eu însumi o pusesem în cutia lui poștală. Dar mi-am dat seama că n-ar fi avut nicio reacție, s-ar fi prefăcut că uitase de ea. Experiența lui de vechi activist își spunea cu tărie cuvântul. Îi tot explicasem, încercasem să-i explic, până în momentul când mi-am dat seama că el condusese tot timpul discuția. În cele din urmă trebuia să-i spun. – Cred că a rămas însărcinată. – Hm, crezi! – își roti privirea peste obiectele din cameră, parcă bănuin du-le că trag cu urechea. În cele din urmă, văzu paharul de pe masă, îl ridică și îl mută mai încolo. Trebuia să-mi dea totuși un sfat. Dacă îți pare sincer rău, dacă te consideri vinovat… Chiar dacă o consideri pe ea vinovată, cu atât mai mult!… Ar fi bine să-i ceri iertare. – Adică, să-mi fac autocritica! – Se poate spune și așa. Mâine am o ședință la CUASC Răcăciuni… Nici nu știi cât mă epuizează ședințele astea… – și, pentru a-și întări spusele, se ridică el primul, oftând. E târziu. Dacă vrei, poți să dormi în noaptea asta la mine.

(Din Scrisori către Taisia)