Când a vrut să întoarcă la rândul ei un nou șir de complimente, în capul scărilor apăru cu un surâs inconfundabil Diplomatul. Glumind, acesta ceru soției să nu își țină invitații la ușă. Doamna Andreea se întoarse cu un zâmbet și surprinse cum Diplomatul își aranjase ultimul buton. Arvinte ținea să se descalțe „din solidaritate“ cu soția lui care o făcuse deja pentru că nu suporta să rămână cu tocurile. Dat fiind contextul, Diplomatul și doamna Andreea nu se putură împotrivi, dar îi invitară să încalțe niște păpuci de casă încă sigilați. Invitații se conformară și până la urmă, după un scurt tur al casei, perechile se formară în funcție de gen și se îndepărtară urmând a se reuni, după cum s-a stabilit, peste vreo jumătate de oră. Până atunci, familia C. Emanoil primi invitația să se servească de pe platourile cu antreuri pe care așteptau într-o armonie desăvârșită, canapé-uri cu pește roșu, dar și mousse de porc cu ciuperci, cu cremă de pulpă de porc crud uscată, sparanghel în mantie crocantă, biluțe de brânză și ouă fierte de prepeliță și mini cotlete de porc crud-uscat. Pe un alt platou fuseseră parcă pictate canapé-uri pe pâine integrală, cremă de avocado și iarăși ouă fierte de prepeliță, biscuiți sărați cu cremă de brânză și somon afumat, cocktail de creveți în mini-pahare cu picior și, în fine, tartine cu ton, cu icre roșii, chiar și de post.
– Vă rog, până vă acomodați, niște finger food, îmbie doamna Andreea, eu și cu Emilia o să ne retragem puțin în bucătărie. Luăm niște șampanie. Vă rog, domnule Arvinte, serviți-vă de la minibar cu… ce doriți.
Arvinte mulțumi și cu privirea, nu doar prin cuvinte, iar Emilia mângâie discret umărul doamnei Andreea, într-un gest ușor, cordial. Doamna Andreea le spuse că-i o nimica toată și insistă să se servească. „Nu că s-ar răci“, interveni din plan îndepărtat Diplomatul, care îi făcu un gest discret secretarului de stat, semn să îl urmeze. Femeile dispărură iar Arvinte C. Emanoil oprindu-se câteva clipe în dreptul unui tablou admiră și spuse că este o încântare. Diplomatul se întoarse să vadă la ce se uită și se alătură subordonatului său ca și cum ar fi examinat pentru prima dată tabloul apoi îi spuse că în nici un caz nu valorează cât cel de la… Îi destăinui că e o lucrare a lui Șirato din interbelic, „34 sau 35“, și că se numește „În fața oglinzii“. Pentru că Arvinte nu își putea dezlipi privirea, Diplomatul, mai în glumă mai în serios, îi spuse că i-l face cadou dacă îi place atât de mult. C. Emanoil protestă măgulit și își urmă șeful în birou. Mirosul de fum amestecat cu Amouage, pe care îl folosea de ani și ani Diplomatul, împresura simțurile în mod inconfundabil. Într-un fel, secretarul de stat redescoperi în acest amestec o parte din aerul care plutea și în alte împrejurări, atunci când apărea Diplomatul, de parcă șeful ministerului purta după sine mirosul cărților sau al bibliotecii în care erau. Arvinte deveni atras și de niște titluri vechi din care îi săriră în ochi: Războiul peloponeziac și Metamorfoze.
– Mda, tot istoria e știința viitorului, bâigui șeful ministerului, în timp ce Arvinte își mută privirea ca și cum ar fi fost surprins asupra te miri cărei nelegiuiri. Diplomatul îl invită să ia loc pe unul dintre fotolii și secretarul de stat se lăsă moale cercetând o clipă tavanul. Părea oarecum intimidat și Diplomatul simți asta și, vrând să-l mai relaxeze, îi turnă chiar el două degete de single malt.
– Ăsta e un Kinclaith și n-o spun doar așa. L-am primit acum doi ani. Trebuie să guști. Miroase interesant a kiwi, tabac și citrice. Pe cerul gurii se simte vag un gust de pâine prăjită, cardamom și marmeladă de prune. Are și ceva de anason, inventarie informațiile chimice, ca un pasionat, Diplomatul. Oaspetele apucă paharul cu evlavie și îl mirosi îndelung. Gazda luă o gură și o păstră, încercând să-și reconfirme spusele.
În bucătărie, cele două femei, împreună cu mama doamnei Andreea, o doamnă de o discreție desăvârșită, venită doar să ajute la bunul mers al lucrurilor și apoi să țină companie nepoților, erau deja în mijlocul unei discuții despre rețete, care se continuară cu una despre călătorii și vreme. Atmosfera devenea tot mai relaxată, iar două pahare cu Armand de Berignac perlau încă pline. Doamna Andreea o chestionă pe Emilia, scuzându-se anticipat dacă face o gafă, cum de nu au făcut copii. Emilia îi spuse deschis că Arvinte are o fetiță dintr-o căsătorie anterioară. Soția Diplomatului a vrut să se scuze, dar Emilia i-a spus că nu e cazul, căci preferă să discute deschis. „Mi s-ar părea o infamie“ zise, „să ascund lucruri care nu au de ce să fie ascunse“. Ocoli totuși răspunsul care îi privea pe ea și soțul său în rol de părinți.
Doamna Andreea rememoră greutățile dar și frumusețile începuturilor în ceea ce privește creșterea copiilor, și atunci Emilia C. Emanoil, ca întoarsă dintr-un abis, spuse că soțul său a rămas cu niște traume după căsătoria anterioară și n-a mai vrut să reia experiența. În propria-i manieră, doamna Andreea, mută discuția interogându-și mama despre beneficiile unui condiment. Înțelegând substratul, femeia surâse rezervat și îi detalie niște comparații. Fiica se arătă bucuroasă și euforică, astfel că își îmbie mama să încerce și ea un pahar de Berigniac, dar distinsa doamnă se scuză și spuse că a gustat dintr-o bere. Prin alte întrebări, doamna Andreea căută să dea Emiliei prilejul de a se pune în valoare. Astfel că doamna C. Emanoil le povesti despre o postuniversitară pe care o face și care îi creează perspective noi. […]
În mașină, Emilia, care doar pusese pe buze paharul cu Berigniac, se așeză la volan. Arvinte căzu răpus pe scaunul din dreapta și-și lăsă capul pe spate. Femeia porni GPS-ul, apăsă pe simbolul triunghiular și demară ușor.
– Nu-mi imaginam că sunt așa, zise Emilia. El are mult mai mult umor decât mi-aș fi imaginat. Arvinte mormăi aprobator. Și ea, ea e cu totul și cu totul deosebită, finuță și… tot ce vrei.
Mut de oboseala mâncării și băuturii, secretarul de stat continua să consimtă epuizat. Dar ce a fost cu băiatul ăla, cine e de te-ai schimbat așa la față? M-ai și speriat… Arvinte căzu câteva clipe pe gânduri, apoi, ca trezit din beție răspunse:
– Hm… ăla? un amărât pe care și l-a adus de când a lucrat în arondismentul D și care acum face talente prin minister. Emilia scăpă o interjecție de mirare.
– Mai dă-l în mă-sa, ce ar putea face de să te aducă în situația să te transfigurezi chiar așa? Arvinte se întoarse spre ea și negă că s-ar fi transfigurat. Emilia continuă să susțină contrariul și îi spuse că mare lucru dacă nu a observat și Diplomatul. Arvinte se prefăcu nepăsător, dar ea îi ceru să dea un exemplu de „talente“. Bărbatul bravă și înjură la adresa consilierului spunându-i că-i prea mic să-și încheie seara vorbind despre el. Emilia insistă să îi fie dat măcar un exemplu de „talent“. Arvinte se încumetă și îi spuse că imediat după ce l-a adus în minister, Diplomatul l-a inclus într-o delegație care s-a deplasat în Bulgaria, la ministerul omolog. Deja era făcută și compusă din toți directorii de departamente din minister.
– Și hodoronc-tronc îmi cere să-l includ și pe ăsta: Paul George…Ionescu!
– Așa și?
– Și…pe dracu…
– De ce te enervezi?
Arvinte strânse din maxilar.
– Și n-au ajuns la Ruse că ăia s-au apucat să-i spună toate drăcoveniile de prin minister. Știi cum sunt directorii de departamente, veșnic nemulțumiți și turnători…
– Drăcovenii? Se miră femeia.
– Că aia func ționează, că ailaltă nu funcționează, că hâr, că mâr… Că „pentru a funcționa lucrul X, ministrul trebuie să știe și să ia decizia Y…“ de-ale direc torilor…
Emilia stătu câteva clipe pe gânduri și vrând să fie de bună-credință, deși știa perfect unde bate bărbatul său (iar el știa că ea știe), îl întrebă dacă nu tocmai asta e rațiunea pentru care l-a adus consilier?
– Care? izbucni Arvinte
– Ca să afle, ca să știe, ca să poată consilia…
– Pe mă-sa, să consilieze pe mă-sa…
– …
– Poziția mea în minister devine periclitată dacă un netot care a venit de 3 zile se apucă și îi spune el ministrului tot felul… Că a aflat de la șefii de departamente sau de la femeia de serviciu…
Emilia îl întrebă dacă asta-i tot. Arvinte îi reaminti că a cerut un exemplu. Femeia apăsă pe o telecomandă mică și ușa garajului se deschise. Nu auziseră nimic din strădaniile lui Buddy Bolden, care le ținu companie pe toată durata drumului spre casă.
– Deci nu ți se pare puțin ca unul să vină așa tam-nisam și să se apuce de investigat prin ministerul ăsta în care eu am urcat de jos, pas cu pas. (În realitate nu fusese așa. Arvinte beneficiase de multe favoruri încă de la prima zi de lucru în minister. Dar Emilia știa asta, însă nu-l contrazise, ba chiar punea susținerea necondiționată a soțului, chiar și cu prețul înăbușirii logicii, la ceea ce înseamnă asigurarea climatului de liniște în familie.)
– Nu mi se pare puțin. Trebuie să fii cu ochii în patru, căci șeful tău pare cam cu capul în nori.
Știind că nu-i chiar așa, Arvinte înghiți în sec și nu răspunse. În sine își spuse că îl va face el să-l domolească pe acest Paul George, apoi rezumă în gând situația cu Iusuf Kemap și puse în mintea sa ca pe un raft relatările lui Hafiz, întocmai cum le aflase.
(Fragment din romanul cu același titlu, în lucru)