Mama nu a citit niciodată ceva scris de mine. Dar nici eu nu m-am supărat pe ea că nu a citit. Am considerat, culmea, că-i normal să nu citească. Nu aveam nevoie de opiniile ei, aveam nevoie de dragostea ei, și așa e întotdeauna. Când iubești pe cineva și știi că și persoana respectivă te iubește te interesează mult prea puțin sau chiar deloc atașamentul pe care-l poate avea pentru producțiile tale. Iubirea este superioară intelectului. Dacă persoana te iubește înseamnă că te și respectă. Nu te-ar iubi dacă dincoace de iubire ar simți că ești un dobitoc. Tocmai fiindcă știe că nu poți fi așa ceva, te iubește chiar dacă habar nu are ce ai scris, presupunând că ești scriitor. Dacă ai fi medic ilustru, savant etc, atunci ar lua blazonul ca atare și de la sine înțeles s-ar mândri cu tine. Dar romanele publicate nu sunt neapărat o carte măgulitoare de vizită. Pute universul de romane, iar autorii, cu cât sunt mai valoroși, cu atât se jenează mai tare de ce au făcut. Doar nesimțiții se laudă pe ei înșiși și nu-și mai încap în piele de trufie. Scriitorii adevărați sunt lucizi și se judecă fără milă. Nu-și fac nicio concesie și se flagelează necontenit. Continuă să scrie pentru ca imediat să se biciuiască din nou. Un scriitor adevărat nu are nevoie de critici aspri deoarece el este primul care se supune ordaliului. El își spune tot timpul că munca lui e inutilă, că nimeni nu are nevoie de cărțile lui, că de fapt nici el nu are nevoie și, dacă se încăpățânează să tot scrie, nu face altceva decât să adâncească prăpastia în care coboară zilnic. Acesta este scriitorul adevărat și nu îngâmfatul de doi bani și trei surcele care defilează prin fața noastră și, culmea, scoțând din traistă o sticlă de single malt, ne tot îmbie să bem fiindcă el se simte cel mai bine printre confrați și-i iubește din adâncul sufletului. În asemenea situații e bine să te ridici de la masă și să pleci fără să saluți. Gestul tău poate fi luat drept o gravă impolitețe, dar mai bine nepoliticos decât fățarnic. De altminteri, fățărnicia, împinsă la extrem, te falsifică. Ciocnind pahar după pahar cu toate nulitățile și cu toți impostorii, ajungi exact ca ei. Vei descoperi într-o bună zi că focul care a alimentat războiul interior nu mai arde, că nici cenușa nu mai e fosforescentă, că ești un condeier oarecare și atât. În orice caz, ai pierdut forța dumnezeiască a negației de sine. Tot mai mulțumit cu propria persoană, te uiți tot mai des în oglindă, te admiri, dacă cineva vrea să-ți spună ceva, încuviințezi formal, dar nu-l asculți, de fapt, tot la tine te gândești și, gândindu-te, te simți tot mai confortabil. Detest o asemenea condiție, știind bine că, dacă n-am ajuns aici până acum, nu mai ajung de acum încolo. Ceva în sufletul meu se va împotrivi, fie și-n ultimul ceas, pervertirii. Am convingerea că sunt încă aluat tare în care nu vor pătrunde enzime mincinoase. Cartea de debut al lui Marin Sorescu se chema parcă Singur printre poeți, autor de altminteri care nu prea e pe gustul meu, dar prin titlul acesta m-a cucerit… În nicio altă breaslă ca a scriitorilor singurătatea nu e mai feroce. Prieteniile sincere sunt cu adevărat rare și cu atât mai neverosimile. În rest, doar prefăcătorie ambalată însă impecabil în celofanul zâmbetelor și felicitărilor, că te miri de unde până unde avem atâta energie ca să jucăm comedia…
Când primesc cartea unui confrate mă uit la ea cu teamă, ca la un pachet care nu știu ce poate ascunde. Dacă va exploda tocmai în clipa în care voi începe să citesc? Gândind așa, nu fac bine, dar decât să mă protejeze nepăsarea, mai bine să mă simt în primejdie. Da, ați înțeles bine, nepăsarea protejează. Dacă romanul confratelui mă lasă rece atunci, evident, nu are cum să explodeze. Dar eu nu vreau să-l tratez cu indiferență și de aceea văd în sutele de pagini un real pericol la adresa securității mele. Mă tem că va fi o capodoperă și atunci s-a zis cu mine. Invidia este genială când vrea să ne scoată din confortul automulțumirii. Roade până la os și face din rotofeiul de mai înainte un biet împielițat. Dacă mi se fâlfâie și plec cu certitudinea că, orice ar fi, tot eu sunt cel mai valoros, nu pierd niciun gram, dar nu mai sunt scriitor. Totuși, și pentru aceștia va veni clipa când plăcile carcasei în care s-au închis se vor desface și se vor confrunta cu adevărul mizerabilei lor condiții. Nu au fost roși de invidie când trebuia, atunci să primească în plin șocul dezastrului. Și-au minimalizat sau chiar disprețuit adversarul, atunci, la ceasul dezvăluirii, să fie arătați în pielea goală! Nu va fi deloc plăcut, dar așa se întâmplă mereu când te culci pe o ureche și crezi c-o duci așa până la moarte.
Îmi dau seama că eu, în vecii vecilor, nu aș fi în stare să scriu „Tentația de-a exista“, dar rușinea, da… Mi-este rușine că exist și am impresia că toți ceilalți arată spre mine cu degetul și râd. Probabil că la mijloc e ceva cu substrat patologic fiindcă altfel nu pot să-mi explic persistența unei asemenea impresii. Și aceasta nu de ieri, de azi, ci aproape de când mă știu. Rușinea de-a exista se completează, mă gândesc, cu tentația de-a dispărea. Dacă nu mai exiști nimeni nu mai râde de tine și în felul acesta ai scăpat de o obsesie nocivă. Mama nu a citit niciodată ceva scris de mine deoarece simțea că, scriind, mă fac de râs. Pudoarea ei era proverbială și, instinctiv, considera că dacă te pui pe scris vorbești de fapt despre tine, te pui în prim plan și astfel atragi atenția asupra unor defecte personale care, nesemnalate tocmai de tine, autor, ar fi trecute cu vederea. Cu alte cuvinte, de ce să te vâri singur în gura lupului? Judecata ei era simplistă, dar adevărată. Dar nu am avut cum să țin cont de asemenea păreri întrucât am dorit dintotdeauna să mărturisesc. Indiferent cine ai fi, dacă nu spui și altuia cine ești, ființa ta piere. Când rușinea de-a exista e puternică, pentru a o învinge nu trebuie să te retragi, să te ascunzi, să dispari, ci să faci un pas în față, scoțând în evidență propria persoană ridicolă, dar profund mărturisitoare. Cred că literatura așa a venit pe lume, nu fiindcă autorul a vrut să FACĂ literatură, ci dorea, de fapt, să comunice, să dăruiască, cu riscul major de-a fi luat în râs, dar cu conștiința împăcată că nu a ținut doar pentru el tot ce-l frământă. Dorința de-a spune cine ești este garanția literaturii. Literatura este până la urmă o chestiune de identitate deoarece autorul se află mereu într-o criză determinată de o identitate precară. Dar dorința doare… Cine dorește nu-și alină suferința, ci o ațâță. Și numai regnul animal suferă. M-am întrebat mereu ce se întâmplă cu o piatră. Rubinul sau cristalul acela minunat, odată spart de ciocan, acuză vreo durere? Sau floarea pe care o smulgem brutal din pământ suferă? Sunt întrebări, desigur, naive, dar esențiale. Doar pe animal îl doare, iar omul e tot animal, adică e anima…
Scena din opera lui Creangă care-mi place cel mai mult este aceea a probei finale căreia Harap Alb trebuie să-i facă față. Dacă o trece cu bine, o va lua în căsătorie pe fiica lui Roș Împărat. Dacă nu, unde-s picioarele îi va sta și capul. Este proba majoră a distingerii dintre adevăr și fals, dintre original și duplicat. Eroului i se înfățișează două tinere, iar misiunea lui este aceea de-a spune care-i adevărata. Până atunci fusese ajutat de Setilă, Flămânzilă, Gerilă, cine le mai știe pe toate acele creaturi fantasmagorice? De data aceasta proba e mult mai dificilă. Nu trebuie să mănânce cuptoare cu pâine sau să bea butoaie cu rachiu, dar are datoria să identifice originalul. Între adevărata fiică a împăratului și duplicat nu există nici o deosebire. Sunt absolut identice, nicio cută a feței nu le trădează. Harap Alb, însă, nu poate să meargă la întâmplare deoarece riscul e uriaș. Și atunci intră în rol albina. Înțepând-o pe fata adevărată, aceasta tresare fiindcă a durut-o. Pișcătura a fost decisivă și a făcut deosebirea între ce e autentic și o simplă copie. De aceea, cred, suntem noi, oamenii, superiori celorlalte creații. Fiindcă pe noi ne doare, fiindcă reacționăm, fiindcă suntem vii. Ana Blandiana, cu aproape patru decenii în urmă, vorbea despre „poporul vegetal“ în faimoasele versuri subversive. Zicea că poporul român a ajuns într-un asemenea hal de îndobitocire încât nu se va mai trezi vreodată. Istoria a arătat că nu a avut dreptate. Dar asta nu înseamnă că acum om fi treji. Mai degrabă turmentați… Iar unui turmentat ca mine îi e rușine că există…