Este evident că trăiam astăzi altfel decât cei care ne-au precedat, și nu mă gândesc la generația celor care au trăit Primul Război Mondial, acum o sută de ani, ci chiar la părinții noștri, care ne-au transmis ceva din modul lor de a exista, de a se îmbrăca sau comporta. Dar ce gândeau putem doar aproxima și asta cu ajutorul literaturii și în general al textelor pe care le scriau, texte publice precum articole de ziar și chiar literatura pe care o făceau și o citeau, pentru a nu mai vorbi de scrisorile, de „epistolele“ pe care le trimiteau celor din familie, fiecare categorie de adresant beneficiind de titulaturile obligatorii, ceea ce nu înseamnă că erau „false“, adică neadevărate, ci doar că un anumit protocol exista și nu era nimic mai natural decât să-l respecți, odată cu tot felul de alte uzanțe care le marcau viața : „sărut-mâna, băbacă și fiiască plecăciune“ etc. sau cum scria acasă de pildă boierul Constantin Buzescu în iulie 1822, trimițând sărutări fetelor sale („copilele dulce cu dorită părintească dragoste le sărut“), iar soției îi transmite mai protocolar „cu dorită dragoste, mă închin dumitale prea iubita mea“ (N.Iorga, Scrisori de boieri și negustori olteni și munteni către casa de negoți sibiană Hagi Pop, București, 1906, p.64-65).
O caracteristică importantă a timpurilor noastre mi se pare, dacă mă gândesc la atmosfera, preocupările și textele care le evidențiază, o anumită melancolie a împlinirii. După aproape un secol de viață politică, de viață pur și simplu, în care am traversat epoci și episoade apăsătoare, uneori tragice, soldate cu arestări și dispariții numeroase nu numai din rândul oamenilor politici, ci și foarte mulți intelectuali, am intrat într-o perioadă de stabilizare, de evoluție, o stare aproape de normalitate. Una dintre carac teristicile acestei perioade este – cum e și firesc de altfel – revenirea asupra trecutului imediat pentru a-i găsi fața sau fețele adevărate și pentru a le înțelege: dorința de a înțelege este una dintre cele mai importante căutări ale epocii pe care generația bătrână din care fac parte a scos-o la iveală și se află la originea unei câtimi importante din literatura apărută în această jumătate de secol: de la Delirul lui Marin Preda la publicațiile Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului, toate sau mai toate textele care se referă la acest trecut implică o perspectivă recuperatoare, aproape o perspectivă de memorialist, aș îndrăzni să zic. Lipsa posibilității de a remarca, menționa și analiza memorialistica ultimelor decenii, care este anulată prin intrarea într-un alt ciclu istoric, unde ne-am instalat în chip firesc, ne permite acum recuperarea unei memorii obnubilate brutal și ne dă permisiunea de a reintra în posesia ei: efectele asupra vieții noastre sunt numeroase, dar cele mai rapide și mai spectaculoase se regăsesc în abundența de memorii și fragmente de memorii pe care le-au publicat personalități, autori cunoscuți, dar și memorialiști de ocazie sau lipsiți de darul povestitului, mai ales în scris.
Evident, această obsesie a amintirii nu produce doar o simplă mișcare browniană, o efervescență nestructurată și, până la urmă, slab productivă sub raport calitativ, ci texte, cărți, opere din rândul cărora se poate evidenția statutul privilegiat și perspectiva favorizantă a memorialisticii și a unui gen apropiat, acela al jurnalului și a mărturiilor unor cunoscuți, prieteni, sau colegi care consemnează evenimentele la cald, sau a reconstituirii narative a evenimentelor, completă dar bazată pe un dosar de documente dintr-o perspectivă asumată cum este, de pildă, aceea a Marianei Sipoș despre moartea lui Marin Preda din volumul al cărui titlu complet și lămuritor este Viața și moartea unui scriitor în anchete, procese-verbale, arhive ale Securității, mărturii și foto-documente (2017). Această perspectivă de memorialist are darul de a stimula amintirile, asemănările sau chiar creația unor autori care scriu literatură sub aparența unui jurnal, sau un jurnal care este și literatură. Sunt numeroase exemple în literatura noastră și ajunge cred că menționez numele lui Radu Petrescu, cu imensul și fascinantul său jurnal, început la nouăsprezece ani și a cărui apariție a creat o dilemă și a iscat o discuție despre autonomia sau, dimpotrivă, contextualizarea obligatorie a romanelor sale (Ocheanul întors sau Părul Berenicei) care au în vedere sau folosesc elemente din materia jurnalelor.
Toată această discuție, care ar putea sugera subiectul unei, sau al mai multor teze de doctorat, probabil oțioasă și secundară în perspectiva temei care ne preocupă, este doar preambulul unui comentariu pe marginea celui de al treilea volum din Jurnalul indirect al criticului și romancierului care este universitarul Mihai Zamfir, apărut la sfârșitul anului abia încheiat. Cu acest Alt jurnal indirect, care urmează primelor două volume ale „Jurnalului“ indirect din 2015, intrăm în materia și tatonăm conceptul de „jurnal“ și mai ales de „jurnal indirect“. Titlul de „jurnal“, folosit de altfel de diverși alți autori, considerat dinafară, se apropie de formula lui Romul Munteanu (aceea din Jurnal de cărți) dar o depășește, inclusiv în intenție, pentru că ultimul dă o culegere de cronici apărute anterior în presă, care nu lasă să se vadă o concepție anume despre comentariul critic al unor volume, ele însele adesea fără semnificație: în acestea, cuvântul jurnal nu semnifică altceva decât lipsa de pretenție a articolelor, încadrându-se în cuprinsul termenului curent „însemnări despre…“. Titlul seriei de volume publicate de Mihai Zamfir țintește mult mai sus căci acest jurnal „indirect“, în afară de faptul că este publicat într-o perioadă când a putut „scrie și publica în deplină libertate“, fără nici un fel de cenzură sau alte obstacole, marchează deplina sa revenire „la domiciliul lui de bază, la cărți, adică la lumea din care nu poate și nici nu vrea să iasă“, în „spațiul securizant“ și simbolic al Bibliotecii (p.11). Nu sunt însă de părere că scăderea interesului acestor comentarii pentru domeniul politic ar putea să ducă, după impresia autorului, și la scăderea interesului pentru lectura lor: opțiunea politică, deși comportă mai multe puncte de plecare, comparații, analize, explicații istorice sau psihologice ș.a., este simplă și categorică : ori cu, ori împotrivă, în timp ce opțiunea culturală, literară în special, este rareori fără nuanțări, avansuri retrase parțial apoi în subsidiar. Există nenumărate texte literare modeste sau chiar nedemne de acest nume, dar rareori și numai printr-o explozie de entuziasm, meritat fără îndoială, textele ajung să fie declarate capodopere, adică opere superioare altora din aceeași categorie și acceptate de marele public, de la esteți la istorici și comparatiști. Autorul însuși acceptă această situație când consacră o parte relativ însemnată a comentariilor sale operei unor autori recent trecuți în lumea umbrelor sau aniversărilor pioase ale unor mari clasici care nu sunt invocați, de regulă, decât la ocazii: nici n-ar fi posibile asemenea prea des repetate încercări pe seama operei unui autor, „om și el“ cum se zice (adică imperfect) și de aceea cercetările globale asupra operei acestora apar de obicei în spațiul academic sau obituar. Cele care își depășesc condiția vor supraviețui, cum se va întâmpla cu textele din volum, iar eseul care deschide cartea – despre Freud și înrudirea psihanalizei cu literatura – este nu numai fermecător, ci și lămuritor. El se încheie cu una din acele sentințe categorice dar elegante și fără recurs care sunt specialitatea autorului: „Înrudirea dintre literatură și medicină în textele inaugurale ale lui Freud, înrudire care are toate șansele să se perpetueze la infinit, a trădat psihanaliza. Ea va rămâne, probabil, în eternitate o literatură qui n’ose pas dire son nom.“
Eseurile autorului au și această calitate că nu-și recunosc vârsta, nici a formării unor idei care rodesc abia acum, nici a unor opinii despre cărți sau persoane care au ieșit mai demult de sub reflectorul contemporaneității, cum sunt paginile despre un mare nedreptățit al lumii noastre care a fost profesorul Edgar Papu sau cele despre un conformist răspopit, cultivat și inteligent fără îndoială, cum a fost profesorul Ion Ianoși. Dar de o acută actualitate din punct de vedere politic mi se par paginile despre emigranții est-europeni, în general respinși obsesiv în favoarea unor imigranți care „fug de propria lor sărăcie“ din țările de origină, dar și atrași de o civilizație mai constituită și mai modernă.
Nici când abordează domeniul politic, autorul nu este mai puțin orientat și mai puțin interesant: în afară de sport, univers care-i scapă, toată experiența noastră culturală și de viață este prefirată în pagini captivante și pline de sens. Indirect în sensul că își prezintă analizele cu precauțiile de rigoare, dar și cu o artă consumată, acest „alt jurnal“ este o adevărată lectură edificatoare, în același timp delectabilă: jurnalul devine de fapt un eseu.