Printre întâmplările marcante ale anului 1873 se numără și faptul – relatat de Filip Florian în Zilele regelui – că, în „bunul lor obicei“, Carol I și Elisabeta au petrecut zeci de zile la Sinaia, „locuind în chiliile călugărilor, privind crestele munților și pădurile necuprinse, căutând locul potrivit pentru un viitor palat de vară, cercetând atent schițele întocmite de arhitectul Doderer și jucându-se ore în șir cu micuța principesă Maria, care, de la atâtea limbi pe care le învăța și de la atâția profesori care-i împuiau capul, stâlcise englezescul little și ajunsese să-și spună Itty“. În scurtă vreme, planurile pe hârtie vor deveni realitate, piatra de temelie a castelului Peleș fiind pusă în august 1875, pe terenul achiziționat de la Eforia Spitalelor.
Nu întâmplător Sinaia și Balcicul, spectaculoasele reședințe de vară ale familiei regale, se numără printre destinațiile de vilegiatură cele mai prizate din întreaga literatură a secolului XX. Potențialul lor romanesc ține de aura pe care o dobândește, în ochii oricărui citadin, viața la castel. Paul Morand le descoperă pe amândouă cu același entuziasm, într-o companie cât se poate de selectă: pe malul mării ajunge invitat chiar de Regina Maria, în palatul ei supranumit Quiet nest palace, iar la munte în compania lui Nicolae Iorga, a cărui cabană de la Sinaia aduce cu Castelul din Carpați al lui Jules Verne…
După 1880, când familia regală își stabilește la Sinaia reședința de vară și construiește castelul Peleș, vilele se înmulțesc, dând stațiunii un aer de nobil farniente. Inventarul realizat de I.L. Caragiale în 1900, când apare Tren de plăcere, e cât se poate de sugestiv, iar tribulațiile clanului Georgescu se datorează tocmai dificultății de a alege dintr-o pletoră de adrese, care de care mai îmbietoare. După ce merge „drept la parc (…) să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal“, d. Georgescu își petrece seara de sâmbătă alergând „ca un turbat, timp de cinci ceasuri“, pe urmele Miței și ale lui gramama’, de la „otel Mazăre“, care „e atât de aproape de gară că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă“, „la otel Manolescu, devale“ și apoi „la otel Voinea, în Izvor“. În vreme ce ginerele înjură cu năduf – „Unde dracul s-a băgatără?“ –, soacra îi reproșează că nu s-a orientat mai rapid: „Ce spui frate, dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… și d-ta…“. Aventura se încheie printr-un supeu reparator la Villa Măndica, în vreme ce „orologiul de la castelul Peleș se aude-n depărtare bătând noaptea jumătate“.
Lumea bună își petrece lunile de vilegiatură trăgând cu ochiul spre viața de la castel, dintr-o predispoziție mimetică lesne de înțeles. Astfel, domnul și doamna Piscopesco, proprietarii uneia dintre cele mai elegante și mai confortabile vile din Sinaia, nu-și mai găsesc locul, cuprinși „ca de niște friguri“ încă de la șase ceasuri dimineața, pe când soarele nu s-a ridicat bine peste Piscul Câinelui. De unde atâta emoție și nervozitate la vila „Esmeralda“? Naratorul omniscient al schiței Gazometru nu ține să prelungească suspansul, ci-și permite o privire indiscretă pe deasupra umărului personajului: „O bucată de bristol, care strălucește dasupra vrafului cărților de vizită lăsate de amicii din lumea mare la vila ‘Esmeralda’, ne va răspunde la această întrebare. Să ne aruncăm ochii pe acea bucată de bristol și vom afla că din înaltul ordin al maiestăților lor, doamna și domnul Zefir Piscopesco sunt invitați pentru astăzi, la ora 1 d.a., a lua dejunul la castelul Peleș! – La Peleș! și mai iute! zice către birjar d. Piscopesco, după ce și-a încrucișat brațele și s-a așezat bine.“
Dincolo de farmecul indiscutabil al vieții la castel, romanescă e și amprenta pe care și-o lasă istoria asupra vilegiaturii – făcând din dolce farniente o frumoasă iluzie. Într-o altă schiță cu titlu premonitoriu, Ultima oră, același narator caragialian se află, „în toiul conflictului româno-bulgar“, în parcul de la Sinaia, unde lumea se îngrămădește atât pentru bâlciul de Sfânta Maria, cât mai ales pentru a nu rata spectacolul plecării suveranilor în străinătate: „Fizionomia parcului era destul de caracteristică. Persoanele oficiale – curtea regală era în mare doliu – redingotă și mănuși negre, pălărie înaltă; generalii și ofițerii în uniformă de mare ținută; mult public de elită și lume de jos destulă.“ În vreme ce unii stau la mese în fața bufetului, alții se plimbă în sus și-n jos, discutând aprig pe tema ultimelor evenimente: „– Aseară s-au prins doi inși, un bulgar și un italian… – Unde? – Pe bulgar l-au prins la Valea Largă când se cobora din tren și pornea pe jos către Sinaia. Au găsit la el două revolvere, două cuțite și mai multe scrisori iscălite de Sarafoff, de Dimitroff, de Trifanoff și de ăsta… cum îl cheamă, frate?… de… – … De Ciciu Penciu…“ Dacă bulgarul a fost închis în cazarma vânătorilor, despre italian se aude că ar fi scăpat, și-ar fi amenințat urmăritorii cu un pumnal și s-ar fi ascuns tocmai „în pădurile Peleșului“.