Jurnalist la origine, W.J. Dobson este îndeobște recunoscut pentru abordarea evoluțiilor din sfera regimurilor autoritare, mare parte din contribuțiile sale fiind publicate în paginile revistei Foreign Policy. Nu întâmplător, amintita revistă a fost în două rânduri laureată cu premiul National Magazine Award for General Excellence în perioada în care Dobson însuși i-a fost redactor-șef.
Mare parte din preocupările sale jurnalistice anterioare, finalizate cu materiale de presă, au fost dezvoltate și reunite în volumul The Dictator’s Learning Curve, apărut încă din anul 2012, la Doubleday, subsidiară a prestigioasei Random House. Elaborat în urma unor ample documentări (inclusiv interviuri cu personaje relevante, din imediata apropiere a celor analizați, sau cu cei care au avut de suferit în urma poziționărilor de ordin politic) volumul amintit, apărut recent în varianta românească la Editura Litera, are meritul că include informații și interpretări într-o abordare solid argumentată, deopotrivă riguroasă și echilibrată.
Deși analiza lui Dobson vizează mai multe personaje politice – între alții, inclusiv pe Hugo Chavez și pe Hosni Mubarak, este aproape evident că aceasta are în centrul său profilul politic al lui Vladimir Putin și evoluțiile specifice din Rusia regimului Putin. Într-o perioadă în care apetitul istoriografic pentru Vladimir Putin și regimul său se află într-o continuă creștere, direct proporțional cu noile manifestări mai cu seamă în plan extern ale liderului de la Kremlin (în ultimii ani, au apărut mai multe lucrări occidentale care abordează exclusiv acest lider politic, dacă avem în vedere lucrările lui Robert Service, Mark Galeotti, Gerard Toal, Françoise Thom, Steven Lee Myers, pentru a numi, aleatoriu, doar pe câțiva dintre autori), o nouă astfel de analiză ar putea să pară redundantă. De altfel, și pentru faptul că între apariția primei ediții și publicarea versiunii românești a lucrării s-a scurs aproape un deceniu, unele din personajele despre care se face referire la prezent în carte nu mai sunt în viață, iar dispariția lor fizică a fost una violentă, ce are legătură directă tocmai cu poziționările lor față de liderii politici de mai sus. Exemplul clasic este, bunăoară, cel al lui Boris Nemțov, figura dominantă a opoziției politice ruse, asasinat la Moscova, lângă Kremlin, încă din februarie 2015.
Analiza lui Dobson are meritul că explică background-ul ascensiunii lui Putin, începând cu anii misiunii sale în RDG, la Dresda, ca ofițer KGB, la mijlocul anilor ’80, în plin Război Rece, unde avea să fie martor al prăbușirii unei dictaturi și mai apoi a sistemului sovietic. Confuzia și teama în fața unor astfel de evoluții nu puteau să nu fi lăsat urme asupra lui Putin și a ofițerilor sovietici din jurul său, șocați de ritmul accelerat de dezintegrare a structurilor de putere ale regimului est-german și de turbulențele crescânde; acestea amenințau să degenereze într-atât încât însăși viața acestora să fie periclitată, pe fondul pătrunderii manifestanților est-germani furioși în sediul STASI, situat în imediata vecinătate a sediului KGB. Dobson atribuie acelor momente de confuzie, amestecată cu nesiguranță și teamă, asociate cu prăbușirea regimului din RDG, tipului de abordare în plan intern, de mai târziu, a regimului Putin, în care își găsește loc libertatea de mișcare, constrângerile și limitările fiind doar de natură politică, unde controlul este unul cvasi-discreționar. Așa cum subliniase însuși Nemțov, putinismul pare mai inteligent decât comunismul, întrucât vizează doar drepturile politice, dar nu aduce atingere libertății de a călători, de a emigra sau de a naviga pe internet, în vreme ce comunismul răpea cetățenilor atât libertatea personală cât și pe cea politică. Pârghiile regimului sunt ușor de anticipat, începând cu centralizarea exacerbată a puterii, fidelizarea și eventual înregimentarea magnaților (coroborată cu condamnarea la închisoare, sub diferite pretexte, a celor neloiali – vezi cazul clasic, reprezentat de Mihail Hodorkovski), controlul cvasi-total asupra presei, fie ea scrisă sau audio-TV, sufocarea și controlarea ONG-urilor. Sugestiv este faptul că după adoptarea legii din 2006, prin care orice organizație non-profit putea fi inspectată în orice moment, pentru a se stabili dacă respectiva respecta interesele rusești, în primul an Ministerul Justiției a inițiat nu mai puțin de 13.381 de inspecții la diferite ONG-uri. Șicanele de acest tip au făcut, de altfel, ca organizații internaționale de anvergură, ce activează mai ales în sfera drepturilor omului, precum Amnesty International sau Human Rights Watch să își limiteze sau chiar să își întrerupă temporar activitatea pe teritoriul Federației Ruse. De altfel, Putin însuși emitea, în 2008, un decret prin care numărul organizațiilor internaționale care aveau dreptul să acorde finanțări entităților ruse era redus de la 101 la doar 12. Același regim s-a dovedit extrem de inventiv în a folosi instrumente punitive sau de control din cele mai diverse, iar un exemplu în acest sens poate fi considerat utilizarea inspecțiilor Serviciului de pompieri. Obiectul unor astfel de controale fusese și Universitatea Europeană din Sankt Petersburg, căreia o inspecție a pompierilor îi identificase nu mai puțin de 52 de nereguli flagrante, deși nu avusese astfel de probleme la controalele anterioare. Întâmplător sau poate nu, aceeași universitate greșise anterior, atunci când acceptase un grant finanțat de Uniunea Europeană, în valoare de 900.000 de euro, pentru elaborarea unui studiu referitor la instruirea pentru monitorizarea desfășurării alegerilor.
Un alt indicator îngrijorător este cel referitor la asasinatele îndreptate împotriva unor jurnaliști sau activiști deveniți incomozi prin subiectele pe care le anchetau, dacă avem în vedere faptul că între anii 2000 și 2012 au fost uciși nu mai puțin de 19 jurnaliști sau activiști, în vreme ce alții au fost amenințați sau bătuți. Dobson oferă exemplele cele mai cunoscute din rândul activiștilor și jurnaliștilor ruși asasinați, anume Natașa Estemirova, Stanislav Markelov, Anastasia Baburova și, desigur, renumita jurnalistă rusă Anna Politkovskaia, asasinată în anul 2006.
Rocada la vârful piramidei puterii Putin-Medvedev-Putin își găsește, desigur, spațiul cuvenit în cercetarea lui Dobson, ca și unele mici case-study-uri referitoare la organizarea și desfășurarea alegerilor în Federația Rusă, exemplul cel mai grăitor fiind poate cel al lui Serghei Mitrohin, lider al partidului Iabloko (de orientare liberală), politician ce aflase siderat, la alegerile din 2009 pentru Duma locală din Moscova, că nu reușise să obțină, la numărarea voturilor, nici măcar propriul vot și nici pe cele ale membrilor familiei sale.
Specificul regimului Putin, evoluțiile interne și mutările în planul politicii externe ale Moscovei, mai cu seamă în contextul ultimelor săptămâni, odată cu masiva desfășurare de forțe ruse și creșterea tensiunilor la granița ruso-ucraineană, suscită cu atât mai mult interes în rândul analiștilor și istoricilor.
Radu Tudorancea