Nu cred că a fost o surpriză faptul că Nomadland (Ținutul nomazilor) al lui Chloé Zhao, câștigător al Globului de Aur la categoria „Cel mai bun film – dramă“ a primit Oscarul pentru cel mai bun film, așa cum regizoarea l-a primit pentru Cea mai bună regie – la fel la Globurile de Aur! – și Frances McDormand l-a primit pentru Cea mai bună actriță în rol principal. Un mix de documentar, road-movie și ciné-verité, filmul aduce în prim plan o comunitate de rulotiști care se deplasează dintr-un loc în altul, în spiritul unei libertăți care face parte din moștenirea lăsată de pionierii Far West-ului, cu mitologia frontierei. Nomazii au motivațiile lor, mulți dintre ei poartă cu sine o poveste tristă, o singurătate, un eșec, care s-a transferat în decizia de a împărtăși o viață rustică, aspră, nefixată în cadrul unei sociabilități durabile. Aceste comunități flotante întruchipează astfel un ideal al unei libertăți care se află la confiniile cu cea a călărețului singuratic îndreptându-se într-o direcție necunoscută. Regizoarea de origine chineză a atins o coardă sensibilă adresându-se acelui fond bogat în resurse regeneratoare al tradiției, al istoriei Americii. Dar a mai realizat ceva important, ne-a prezentat un caracter puternic în personajul interpretat remarcabil de Frances McDormand, Fern, o femeie în jur de 50 de ani, care și-a pierdut soțul și job-ul în urma falimentului unui gigant economic, fabrica U.S.Gypsum Corporation, care a atras după sine și prăbușirea unui mic oraș-satelit al industriei gipsului cu un nume pompos, Empire. Între paranteze fie spus, tangențial, filmul face și puțină cronică socială în epoca fin d’Empire a trumpismului. Fern este nu atât o self-made woman, un tipizat al succesului, cât o femeie puternică și liberă, capabilă să-și asume fără crâcnire dificultățile pe care viața i le rezervă, și o solitudine de anahoret, cu ceva din perspectiva emersoniană reflectată în „infinitiatea omului intim“. Descoperirea naturii în sălbăticie, America non-urbană, reprezintă una dintre experiențele majore ale lui Fern pe care le reflectă cadre relevante din film. Anthony Hopkins a primit Oscarul pentru Cel mai bun actor în rol principal pentru prestația sa din filmul lui Florian Zeller, The Father (Tatăl) unde interpretează un bolnav de Alzheimer care amintește o altă mare realizare cinematografică, cea a lui Robert de Niro interpretând un bolnav de Parkinson în Awakening (1990) al lui Penny Marshall. Grația și talentul extraordinar al lui Hopkins se adaugă aici faptului că perspectiva ca în romanele moderniste care fac apel la stream of consciousness îi este integral încredințată bolnavului. Este drept, într-un spirit afin lui Cristopher Nolan, regizorul a împins această perspectivă către o zonă sumbru-misterioasă, a succesiunii de realități paralele, cu rupturi de nivel și scurcircuitări violente în real. Totodată, The Father a primit Oscarul pentru Cel mai bun scenariu adaptat, scenariul fiind semnat de Christopher Hampton și Florian Zeller după piesa Le Père a lui Zeller însuși. Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj internațional i-a revenit filmului danezului Thomas Vinterberg, Another Round (Încă un rând). Aici am nutrit o mare și nesustenabilă speranță că documentarul lui Alexander Nanau, Colectiv, ar avea o șansă și probabil, că o parte dintre noi am fost dezamăgiți. Însă filmul lui Vinterberg, cel care împreună cu Lars von Trier au lansat Manifestul Dogma 95, inițiind o nouă direcție în cinematografie, cu un palmares impresionant și filme memorabile, este cu mult peste documentarul românesc, cantonat, cel puțin în a doua parte, într-un encomion destul de transparent, la adresa fostului ministru al Sănătății, departe de obiectivitatea pe care documentarul o presupune. Povestea a patru prieteni fiecare cu problemele lui care procedează la o deliberată intoxicație etilică menită să scoată adevărul la suprafață, in vino veritas, ceea ce ei au mai bun, talentul, inspirația, altruismul etc., este scrisă în cheie deopotrivă comică și dramatică. De fapt, alternanța celor două planuri este realizată subtil, transformându-se indirect la morala procustian-idiotizantă a politicii corecte, recuperând partea care ține de dionisiac în cultura europeană,cu formele afine de sensibilitate. Filmul bate mult mai departe de contextul pe care-l configurează, de anecdoticul strălucitor, revendicând o bucurie a vieții, o senzualitate eliberatoare, o creativitate fără compromisuri.
Oscarul pentru Cel mai bun actor în rol secundar i-a revenit lui Daniel Kaluuya pentru rolul său din filmul lui Shaka King, Judas and the Black Messiah. Interpretarea unui lider de culoare din comunitatea afro-americană a anilor ’60, Fred Hampton, incomparabil însă cu un Martin Luther King, este în acord cu dezideratele mișcării resurecționale Black Lives Matter și faptul că nu i s-a acordat actorului Oscarul pentru Cel mai bun actor în rol principal a stârnit câteva controverse. Yuh-Jung Youn din filmul Minari al lui Lee Isaac Chung a primit Oscarul pentru Cea mai bună actriță în rol secundar. Yuh-Jung Youn o interpretează pe Soonja, bunica din cadrul unei familii provenite din imigrația coreeană, familie care se stabilește într-o zonă destul de conservatoare a Americii, Arkansas, pentru a pune pe picioare o fermă și traversând dificultățile inerente ale adaptării într-un sol străin. Avem o perspectivă coreeană, în cheie naturalistă, asupra Visului American, serios discreditat în ciuda sloganurilor și proiectelor politice de tipul Yes We Can (Obama), Make America Great Again (Trump), – ultimul nu-i vizează în mod clar pe coreeni!, etc. Bunica ține de valorile tradiției care trebuie transplantate, acomodate noului sol pentru a germina! M-aș fi bucurat ca Mank, biopicul lui David Fincher să primească mai multă atenție; a primit totuși două Oscaruri pentru cea mai bună scenografie și cea mai bună imagine, pentru felul în care a recuperat până al detalii o epocă hollywoodiană. Dedicat scenaristului Herman Mankiewicz care a contribuit la scenariul capodoperei lui Orson Wells, Cetățeanul Kane, interpretat remarcabil de Gary Oldman căruia i se putea decerna ușor un Oscar pentru rolul său, filmul prinde o parte de istorie a cinematografiei și oferă o reflecție subtilă asupra filmului în general. Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj de animație i-a revenit lui Soul al lui Pete Docter și Kemp Powers, o fairy tale bine pusă într-un context realist unde profesorul de muzică Joe Gardner care visează să devină cântăreț de jazz străbate o dimensiune eterică în urma unui accident, und esufletul său cunoașțte un alt suflet care-i deschide calea spre devenirea sa. Filmul a mai primit și un Oscar pentru Cel mai bun sunet. Oscarul pentru Cel mai bun scenariu orginal i-a revenit lui Emerald Fennell pentru thrillerul Promising Young Woman unde este foarte greu să-ți dai seama în ce constă orginalitatea scenariului unde o femeie care odată abuzată decide să se răzbune pe toți cei care sunt dispuși să o abuzeze din ciclul emblematic al sequellului I Spit on Your Grave. My Octopus Teacher al lui James Reed și Pippa Ehrilch a primit Oscarul pentru Cel mai bun lungmetraj documentar. Avem un documentar inedit despre lumea caracatițelor, sugerând o „prietenie“ om-animal, greu de definit, dar prezentând oricum aparențele unei foarte bune comunicări, a unei empatii, care mi-a amintit de filmul lui Luc Jacquet, Fetița și vulpea. Sound of Metal al lui Darius Marder a primit Oscarul pentru Cel mai bun montaj, o dramă bine condusă despre un toboșar care începe să-și piardă auzul. Tenet, modestul film al lui Christopher Nolan, a primit însă binemeritat Oscarul pentru Cele mai bune efecte speciale, pentru că în principal în aceasta constă. Oscarul pentru Cel mai bun scurtmetraj animat l-a primit If Anyting Happens I Love You, pentru Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune, Two Distant Strangers, și Cel mai bun scurtmetraj documentar, Colette. M-am bucurat că Oscarurile de anul acesta au adus încă o dată în primplan valoarea estetică, cu mici compromisuri justificabile, păstrând un echilibru și ținându-se departe de lumea dezlănțuită.