„Am nevoie de considerația d-voastră. Ca să mă considerați este foarte ușor.
Trebuie, pe de o parte, să mă neînțelegeți și, pe de altă parte, să mă înțelegeți.
Pînă azi, m-ați neînțeles suficient. A venit vremea să mă înțelegeți.“
Eugène Ionesco
Aceste rînduri sînt scoase, cîndva, de pe coperta unui volum apărut în 1990, „EU“, la Cluj, la Editura Echinox. Sînt prinse studențește, cu o pioneză, pe un raft din biblioteca mea. 1990. Atunci mi s-a părut pentru prima oară că există tinerețe fără bătrînețe. Că inocența și idealurile durează veșnic și că nimeni nu le poate ucide în vreun fel sau altul. Că există solidaritate, spiritualitate, zbor, că miracolul este palpabil, tangibil. Că răul poate fi strigat și alungat, ca în slujba Sfîntului Vasile, de peste tot. O naivitate vecină cu prostia, spun astăzi. Mi se pare că m-am întors într-un timp urît, uscat de neputințe și vanitate. Că am îmbătrînit o sută de ani. Și că totul a fost un vis. Atunci, în 1990, se putea orice. Nu mi s-a părut, de pildă, deloc absurd ca Eugène Ionesco, integrat Europei și culturii ei, să scrie un mesaj superb, în limba română, adresat direct unor români frumoși, susținînd protestul lor, și semnînd scrisoarea simplu și tandru, „Golan“. Un spirit mare și ludic care ne înțelegea pe noi, neînțeleșii și care alesese să ne spună asta. Lucruri aiuritoare s-au întîmplat atunci. Și nu vreau să mă gîndesc decît la sublim. În Aula Universității i-am privit și i-am ascultat, de la cîțiva metri, pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca. Cîtă fragilitate în spatele forței, verticalității spirituale de esență pură. Și ea ludică… Atunci l-am văzut în carne și oase pe Sergiu Celibidache, atunci s-au întors Andrei Șerban, Vlad Mugur, Lucian Giurchescu, Iulian Vișa, atunci l-am cunoscut pe Silviu Purcărete, atunci i-am văzut la București pe Peter Brook, pe Antoine Vitez… Atunci a fost și frumos.
Atunci teatrul românesc își întindea, ca un păianjen meticulos și harnic, pînzele. Noi și noi forme incitante. De atunci am început să călătoresc legal pe necuprinsul care este teatrul. Călătorie care mi-a oferit experiențe fundamentale, maturizarea și cele mai minunate prietenii. Fără de care astăzi aș fi săracă și goală. Pustie. Deznădăjduită. Pierdută.
Eugène Ionesco a murit la Paris, într-un sfîrșit de martie al anului 1994. A fost una dintre personalitățile culturii europene, mondiale. Geniu. A fost unul dintre personajele fabuloase ale umanității. Fabuloase. Vestea morții lui am primit-o într-o sală de teatru – ce bizar! ce coincidență! În februarie 2004, într-o gară pustie aflată pe drumurile mele fără de sfîrșit pe urma teatrului, am găsit numărul la zi din România literar\. Eram singură pe peron. Ningea. Am răsfoit în grabă revista. Ochii mi-au căzut pe un chenar negru. Rodica Ionesco murise… Omul care l-a însoțit.
Fiecare dintre noi are undeva în memoria lui afectivă, unul sau mai multe spectacole care îi populează diurnul și nocturnul. În ce mă privește, unul dintre acestea este și Cîntăreața cheală, în regia lui Tompa Gabor la Teatrul Maghiar din Cluj. Premiera a avut loc pe 13 februarie ( ziua lui Alexandru Dabija) 1992. În cei trei ani care au urmat, spectacolul s-a jucat de 108 ori în România și în lume. Cînd a avut ultima reprezentație, am fost la Cluj.
Lipsa de comunicare, predilecția către discursul vid, gama largă a șabloanelor, amalgamul de situații, de tipologii și de expresii absurde, forări în psihologii bizare, în automatisme, în creiere conduse de formule și nu de gînduri sau de idei, dialogul formal fără forări adînci găsește la Tompa o rezolvare aproape ideală, într-un spectacol riguros, perfect. Lumea piesei lui Ionesco este văzută ca un mecanism învîrtit cu cheia. Personajele seamănă cu niște păpuși gigantice, mișcîndu-se și vorbind sacadat. Întreruperea dialogului pare ca o sincopă în funcționarea acestor automate, ca și cum cineva ar fi uitat să răsucească cheia. Ca la păpușile din copilăria fiecăruia, să zicem. Spectacolul este o coregrafie mecanică, într-un spațiu care sugerează cutia magică a teatrului de păpuși, cutia în care copilul își azvîrle jucăriile. Povestea absurdă a soților Smith și Martin pare inventată de aceste păpuși mari, care noaptea coboară de pe rafturile unde au fost aliniate ca să se joace, să se amuze de „libertatea“ lor și zorite, totuși, de presiunea unui timp necunoscut ca durată. Cum se poate opri morișca mișcărilor, gesturilor, vorbelor fără sens și totodată reglate ca un ceasornic? Numai dacă mecanismul se dereglează. Asta este și soluția în spectacolul lui Tompa Gabor. În final, timpul păpușilor începe să curgă de-a-ndoaselea. Întregul spectacol se derulează exact invers, punctat în mișcările și situațiile esențiale, concentrat doar în opt minute. Odată încheiat ciclul, păpușile revin la locul lor. Pauză. Liniște. În orice moment, ele pot să-și reia jocul de la capăt. De la care capăt? Asta n-are nicio importanță. Performanța cu totul remarcabilă a actorilor a fost și una fizică, de cantonament, îmi amintesc perioada cît au stat și s-au antrenat la Cumpătu, un exercițiu amplu și complex pe care Tompa l-a construit cu ei. Fizic și metafizic, concret și absurd. Drumuri în lumea lui Ionesco.
Cam în aceeași perioadă de după ‘90, tot la Cluj, dar la Teatrul Național și tot după un text de Ionesco, Lecția, Mihai Măniuțiu găsea o rezolvare extrem de interesantă, la care, deși am citit de multe ori piesa, nu m-am gîndit niciodată. De fapt Lecția profesorului de engleză nu mai este una de limbă, ci una de ideologie politică. Tema studiului este comunismul răsăritean. Exact ce trăisem zeci de ani cu gluga pe ochi. Pe o scenă redusă ca spațiu, dominată de un panou imens, ca o tablă de școală, învățarea seamănă cu înregimentarea. Fanatismul profesorului crește, crește, crește. Profesorul scrie, pictează pe panoul-tablă de școală, cu vopsea roșie, cu un enorm condei-pensulă, sloganele și însemnele comunismului. Delirul este total. Profesorul este un maniac ideologic care își contemplă propria operă și victimele produse de ea.
Regizorul Victor Ioan Frunză a creat o bijuterie de spectacol la Teatrul Maghiar din Timișoara. Într-o sală studio, de intimitatea unei clase de școală de început de secol XX, plină cu bănci vechi de lemn, cu loc sculptat pentru călimară, stăm noi, spectatorii. Elevii unei lecții de engleză, o lecție deschisă, în care crimele se petrec într-un fel la vedere, sub ochii noștri îngroziți. Teroarea dogmelor absurde, a formelor goale, false și intolerante face victime. Cine nu-și însușește ad litteram spiritul aberației, este ucis. Pledoaria regizorală a lui Frunză, ținută în decorul Adrianei Grand, este un fel de alfabet al dictaturii, al intoxicării minților și sufletelor care mor, care nu mai pot privi libertatea și miracolul naturii de dincolo de fereastră. Care nu mai pot ieși din prizonieratul îndoctrinărilor de orice fel. Omorîrea creierului o precede pe cea a corpului. Ca spectator, trăiești acut spaima morții. Habar n-ai cine urmează. Ce elev din bancă este strigat la „lecție“ și nu se mai întoarce. Și asiști la execuția lui. Și nici nu știi cînd îți vine rîndul. Cînd ești poftit să simți învățătura pe pielea ta, să devii tu protagonistul acestui spectacol.
N-am să pot uita sentimentul apocalipsei construit de Vlad Mugur, la Teatrul Maghiar din Cluj. Și pe cel al neputinței. Care nu vine doar din vîrsta biologică. Bătrînul și Bătrîna din Scaunele nu trebuie să aibă neapărat zeci și zeci de ani ca să fie închistați, devastați și manipulați de tot felul de sfori, ca să fie orbi, ca să nu priceapă nimic din lumea în care trăiesc, nimic din ce li se întîmplă. Devitalizarea. Uscăciunea din noi. Aceasta este Apocalipsa cea mai teribilă. Cea din interior, care ne surpă cum se surpă pereții sufletului, ai casei, ai oricărei relații. Cu sinele sau cu celălalt. Ce sîntem astfel? Ce ne arată Vlad Mugur. Niște pești într-un acvariu fără apă. Dăm din buze ritmic.
Onorat public! Am scos din memorie imaginile pe care le port cu mine în mod semnificativ, în semn de prețuire și omagiu față de Eugène Ionesco, față de artiștii care l-au regizat, l-au jucat. Port Lecția lui Horațiu Mălăele de la Teatrul Național din București. Și pe cea a lui Măniuțiu de la Sibiu. Noul locatar al lui Tompa, Macbeth făcut de Purcărete la Londra și toate halucinațiile pe care mi le-a împărtășit pe diferite texte ale lui Ionesco, lucrul cu actorii din trupa Teatrului Maghiar de la Cluj. Port și eșecul vieții mele: „Călătorii în lumea morților“, un proiect pentru care am tras ca boul în jug să obțin bani și felurite multe altele. Pentru actori tineri și inteligenți. Ludici, talentați, deschiși. Am avut toată deschiderea lui Caramitru ca să facem o co-producție, ca afară, între Festivalul Național de Teatru și Teatrul Național din București. Silviu Purcărete a lucrat mult pe text, a avut „visul“, imaginile, i-a spus scenografului Dragoș Buhagiar cum „vede“ totul… a venit apa și a luat visul, tot.
Vremuri ciudate, onorat public!… Mă trezesc plîngînd de durere și de neputință. Pentru mine, pandemia atunci a început. Cu cîteva luni înainte.
Parcă cineva mă întreabă ceva:
Al doilea hamal: N-aveți nevoie de nimic?
Vocea Domnului (după un moment de tăcere): Mulțumesc. Stingeți lumina cînd plecați.