În câteva rânduri, ați făcut o comparație între actuala clasă de politicieni și cea din anii 1990, în favoarea celei mai vechi. Premieri, România a avut în ultimul deceniu și câțiva mai tineri, din generația mea: Emil Boc, Victor Ponta, Dacian Cioloș… Ce raporturi ați avut cu aceștia, dat fiind că nu mai erați competitor politic? Și cum îi evaluați acum, când nu mai sunt premieri?
II
Personal, n-am nimic să-i reproșez lui Victor Ponta, pe care, de altfel, îl cunosc mai degrabă din aparițiile la TV. A fost ok de câte ori am apelat la el. Boc alocase Uniunii Scriitorilor o sumă importantă din fondul de rezervă al guvernului ca să salveze revistele literare de la faliment. Când Ponta a preluat prim-ministeriatul, m-am dus la el cu aceeași solicitare. A reacționat pe loc și ajutorul guvernamental a continuat. Ulterior, am obținut ca acest ajutor să devină permanent printr-o lege specială de susținere a publicațiilor ANUC. În obținerea votului din Parlament, s-a bătut ca un leu-paraleu colegul nostru Traian Dobrinescu, deputat în legislatura 2010-2014. Cum știi, Daniel, noi între noi am dat legii numele lui Traian Dobrinescu. Ponta a sprijinit inițiativa, care a fost votată în unanimitate. Într-o zi, pe când eram la UNESCO, m-a sunat Ponta. Mă aflam în concediu la Câmpulung. Conducerea ICR demisionase. La presiunea noului guvern condus de Ponta. Prim-ministrul mi-a oferit, nici mai mult, nici mai puțin, președinția ICR. I-am mulțumit și am refuzat. „Puteți rămâne și ambasador“, mi-a spus Ponta. „Știți bine că nu-mi permite legea. Prefer să rămân la UNESCO“, i-am replicat. Ponta: „Recomandați-mi pe altcineva!“ „Bogdan Lefter“, zic eu. Ponta: „Cine e? N-am auzit numele“. Îi fac un scurt c.v. lui Bogdan. Nu reușesc să-l conving. „Andrei Marga“, îmi scapă porumbelul din gură. „L-am contactat. Nu acceptă“. Eu: „Încerc să-l conving“. „Bun, dacă reușiți, dați-mi un semn“. Punct și de la capăt. Mă aflam, cum ziceam, la Câmpulung în concediu. Nu trec 24 de ore și mă pomenesc cu Lilian Zamfiroiu, adjunctul meu la UNESCO, în poarta casei, foarte excitat, cu nasul roșu din cauza unei alergii provocate de stres. Venise de la Câineni, unde își petrecea și el concediul. Îl sunase șeful de cabinet al lui Ponta să încerce să mă convingă, cu argumentul că Lilian ar fi urmat să mă însoțească și să mă ajute la treabă. „Am spus deja că nu“, i-am atras atenția. Șeful de cabinet, cunoscut lui Lilian (dar pe cine nu cunoaște Lilian?), îi spusese că aș fi lăsat ușa negocierilor întredeschisă. L-am asigurat că n-am trântit-o, fiindcă sunt binecrescut, dar că, de închis, am încuiat-o cu cheia. Partea a doua a evenimentelor s-a petrecut la Paris. Între timp, Marga devenise președinte („Tu refuzi și mă bagi pe mine în rahat“, mi-a spus Marga la telefon, când i-am sugerat să accepte. „Știi ceva, am zis eu, tu ai mai fost în rahat, – aluzie nedelicată la ministeriatul la Externe –, așa că, știi regula: ții capul deasupra și nu mănânci“ – și făcuse prostiile cunoscute. Ponta îl dăduse afară și căuta înlocuitor. Vine la Paris în delegație oficială și, întâlnindu-ne la o cafea, împreună cu grupul care îl însoțea, tot bătea apropouri la faptul că ideea cu Marga nu fusese a lui. Nimeni nu înțelegea nimic. Eu m-am ținut tare și am tăcut mâlc. După câtva timp, Lilian îmi cere aprobarea să plece două zile în țară. La solicitarea prim-ministrului. „Cred că mă vrea vicepeședinte la ICR, dar eu accept doar în echipă cu dv.“ Eu: „Fii serios, dacă te cheamă Ponta, înseamnă că te vrea președinte.“ Lilian, om cu capul pe umeri, se face alb la față și nasul i se înroșește. Mă înreabă ce să facă. „Lilian, îi spun, nu face ca mine, tu ești diplomat de carieră și nu-ți poți permite să refuzi, dacă vrei să ai un viitor în MAE.“ M-a ascultat și a devenit președinte al ICR. A trecut peste remarca lui Ponta: „Eu pe N.M. l-am vrut, dar ce să fac?“ Iată-l, astăzi, ambasador în Luxemburg. Când am fost rechemat de la post în 2005, un prieten din Externe mi-a spus că primul telefon, după ce știrea a apărut pe site-ul președinției, a fost de la Ponta: „Aveți pe cineva mai bun?“
Când s-a desprins de PSD, mi s-a părut că Ponta vrea să ia politica pe cont propriu, sătul de erorile lui Dragnea, căruia îi cedase puterea prea ușor după tragedia de la Colectiv. A început prin a atrage în Pro România un număr important de parlamentari PSD, dintre cei mai răsăriți. Ruptura de fostul partid a condus noua formațiune la 12-13% în câteva luni. După dispariția lui Dragnea, ce i s-o fi năzărit lui Ponta? Nici mai mult, nici mai puțin, decât preluara puterii în fostul partid, al cărui lider se vedea. Mare greșeală! În perspectiva prezidențialelor din 2024, Ponta știa că n-are nicio șansă dacă își depune candidatura ca lider al Pro România. PSD n-a cedat niciodată în astfel de cazuri, preferând, de exemplu, să meargă sinucigaș pe mâna Vioricăi Dăncilă mai degrabă decât pe aceea a aliatului la nevoie, cu șanse mult mai mari, Tăriceanu. Așa a început apropierea fatală a micului Titulescu de fostul partid. Atât tactic, cât și strategic, apropierea înseamnă însă moartea Pro României și ieșirea lui Ponta de pe prima scenă politică a țării. Cine știe, poate că Ciolacu și compania îi vor da o mână de ajutor în viitoarele alegeri, în care Pro România va face un scor onorabil (n-a făcut! – notă din 2021), dar în niciun caz nu-l vor accepta din nou ca lider și candidat comun la președinția țării. Nici dacă va accepta fuziunea celor două partide. Dacă acesta este calculul pe care și l-a făcut, îi prevăd de pe acum un insucces garantat. Și mai e ceva: nu prea are de unde să tragă un electorat care să-l urmeze. Bazinul PSD abia dacă satisface cerințele echipei actuale de conducere. Iar politica din timpul pandemiei i-a alienat definitiv și acea parte a electoratului neafiliat în mod clar, altul decât acela de culoare, oricât de vagă, pesedistă.