A avut loc în toamna lui 1967, în Republica Federală a Germaniei, cum se numea pe vremea aceea. De acolo am plecat la Paris pentru două ăptămâni. M-am întors în țară, prin Germania, după șase săptămâni. În totul. Fiul meu, Andrei, avea doi ani. După prima lungă despărțire din viața noastră, nu m-a recunoscut. Îl văd și acum: ședea pe canapea, cu o pălărioară țuguiată în cap și mă privea uimit. Eram un străin. După nici două luni. Ce tată mai eram și eu?! Încă nu știam că vor urma despărțiri și mai lungi, când vârsta îi va permite să înțeleagă. Nu mi le-a reproșat niciodată. Nici măcar n-am vorbit vreodată despre ele. Am avut noroc de copii foarte buni. Mă gândesc și la fiica mea, Ana, cu 26 de ani mai mică decât fratele ei, acum medicinistă în aceeași Germanie, și pe care n-am mai văzut-o de când a început pandemia. Îmi trece uneori prin cap că acea dintâi călătorie în Occident e vinovată de faptul că am fost atât de des departe de copiii mei. Nu cred că am fost un tată rău. Totuși posibilitatea de a fi fost mă macină din când în când.s
Cu doi ani în urmă, m-am lăsat convins de poeta Ioana Diaconescu, care avea acreditare la CNSAS, să-mi citesc dosarul de urmărire de la Securitate. Am descoperit că dosarul îmi fusese deschis ca urmare a primei mele călătorii în Occident. La data aceea, securiștii nici măcar n-aveau idee cine sunt. Locuiam la Câmpina, unde se afla familia soției mele. Mergeam la București când aveam ore la facultate. Scriam din 1962 cronica literară a revistei „Contemporanul“, de care s-ar zice că Securitatea încă nu aflase. Așa că o întreagă corespondență între Centrală, regiunea Ploiești, raionul și orașul Câmpina a căutat o bună bucată de timp să afle cine eram și cu ce ocazie călătorisem în Occident. Toate rudele și prietenii, familia soției mele, au fost luate la întrebări. Chiar și profesorii ei, deși niciunul nu avea legătură directă cu mine. Dar ce conta? Din lectura dosarului, după 40 de ani, am aflat eu însumi cine mă turnase, fără să mă cunoască, uneori nici măcar din vedere. Am tot amânat să-i dezvălui soției mele ce descoperisem, poate și fiindcă nu voiam s-o rănesc, așa că ea a murit fără a mă putea lămuri în atâtea privințe, în condițiile în care evenimentele și protagoniștii îi erau mai familiari decât mie. Cu puțin înainte de moartea ei, cu doi ani în urmă, i-am relatat câteva lucruri din dosar și a fost șocată. Habar n-avea de ce se întâmpla chiar sub ochii noștri. Iar părinții ei și prietenii lor de bridge nu mai trăiau demult ca să confirme sau să infirme informațiile.
Nu vreau să spun că prima mea călătorie în Occident s-a rezumat la aceste dificultăți personale și familiale. Am scris de multe ori despre partea bună a lucrurilor, în Viață și cărți, în Convorbirile cu Daniel Cristea-Enache și în alte locuri, ca să revin acum, fie și pe scurt. E vorba de călătoria în care am fost împreună cu Marin Sorescu și cu Ion (încă!) Alexandru, și pe parcursul căreia i-am cunoscut pe Monica Lovinescu și pe Virgil Ierunca, pe Paul Miron (cel care ne invitase la Freiburg) și pe Ion Cușa, pe Hugo Friedrich, pe Horia Stamatu și pe atâția alții, din care unii mi-au rămas prieteni până la sfârșitul zilelor lor, căci au murit toți, fără excepție, singurul martor al celor ce spun rămânând eu însumi.
Ceea ce n-am spus până acum este în ce măsură această primă călătorie în Occident mi-a influențat biografia intelectuală. N-am spus pentru că n-aveam cum ști înainte de a-mi citi dosarul de Securitate. Am înțeles totodată că interesul pe care ni-l purta Securitatea era strict determinat de astfel de călătorii. Era, de altfel, ocazia principală când ni se întocmea un dosar. Odată cu primul nume de cod care ni se atribuia (am avut parte de mai multe: Lectorul, Manole și altele), ni se lipea o etichetă. Ideea era că toți solicitam viză pentru Occident spre a deveni spioni în solda capitaliștilor. Date fiind cunoștințele pe care le legam inevitabil, eram numai buni de recrutare. Nimic nu ne făcea mai suspecți de „trădare“ de țară decât o călătorie în Occident. Această idee stupidă făcea periculoase, în capul autorităților comuniste, călătoriile și contactele în lumea liberă. În cazul meu, prima călătorie a avut și o consecință paradoxală. Deși m-au bănuit din prima clipă de „spionaj“ (scris negru pe alb în dosar), autoritățile mi-au permis ulterior să ies din țară aproape de fiecare dată când am solicitat viză, ca și cum ar fi vrut să se convingă că activitățile mele de spionaj erau reale. M-am întrebat nu o dată dacă Securitatea chiar credea în acuzațiile cu pricina. Și până la ce punct. Probabil că le lua în serios în majoritatea cazurilor, nu atât fiindcă ar fi intrat cu adevărat în posesia unor dovezi, cât pentru că ideea corespundea celui mai intim mod de gândire comunistă. Iar noi, nu mulții beneficiari ai vizei necesare, eram obiectul unei atenții sporite și eventual al unei tentative de recrutare. Personal, nu m-am aflat în această din urmă situație, dar numeroși alții au căzut în ispită, zicându-și probabil că libertatea de călătorie depinde de colaborarea cu Securitatea. Instituția cu pricina s-a dovedit însă mult mai inteligentă: i-a urmărit pe toți cei cărora le acorda viză, fie că acceptaseră să colaboreze, fie că nu, folosind informațiile încrucișate astfel obținute. Am simțit tot timpul această supraveghere. Nu știam niciodată dacă un coleg întâlnit pe meleaguri străine se afla pur și simplu acolo ca orice cetățean liber, ca și mine, sau ca să povestească la întoarcere cui trebuia ce făceau alții, cu cine se întâlneau sau despre ce vorbeau. Nu sunt suspicios, dar bucuria călătoriei în Occident mi-a fost deseori maculată de nesiguranța contactelor și de riscul de a trăda încrederea unor oameni cinstiți.
Întrebarea este dacă, luând-o de la început, aș proceda la fel. Da, aș proceda la fel, cu condiția de a fi la fel de naiv ca la treizeci de ani.