Anul trecut s-au împlinit 20 de ani de la despărțirea de Mircea Zaciu, iar anul acesta Ion Pop va împlini, la 1 iulie, frumoasa etate de 80 de ani. Nu cred că se putea găsi o modalitate mai potrivită de a uni cele două cifre rotunde, decât editarea amplei corespondențe dintre ei. Cu atât mai mult, cu cât se știa că aceasta există și, în contextul interesului pentru literatura confesivă a lui Mircea Zaciu – autor, deja, al unui important jurnal intim și al unei întinse corespondențe –, epistolele schimbate cu Ion Pop nu puteau decât să aducă suplimentare lămuriri. Purtând titlul Ore, zile, ani de prietenie. Corespondență Ion Pop – Mircea Zaciu (1964-2000), cartea reprezintă, însă, mă grăbesc să spun, mai mult decât o completare a tabloului.
Aceasta, deoarece locul pe care îl ocupă în bibliografia scrierilor confesive ale lui Mircea Zaciu este unul aparte.
Mărturisesc că, dintr-o afecțiune (neîmpărtășită) pentru Clujul literar, am citit la timpul cuvenit și celelalte patru volume de scrisori trimise și primite de autorul Viaticum-ului: Dialog epistolar (corespondența cu Ion Brad, editată de Maria Cordoneanu în 2003), Amiaza cea mare (corespondența cu Aurel Sasu, 2008), O insulă de clujeni-neclujeni la Cluj (cu Marian Papahagi, 2012) și Corespondență. 1956-2000 (cu Octavian Șchiau, îngrijită de Ilie Rad în 2016). Despre unele am și scris, de altfel. Ore, zile și ani de prietenie nu acoperă cel mai lung interval al legăturii epistolare (acela este 1952-2000, al corespondenței purtate cu Ion Brad), însă beneficiază de legătura aparte dintre autori. Cu Brad, Zaciu fusese coleg de facultate, iar relațiile dintre ei evoluaseră către o prietenie de familie, în care, din cauza traiectoriilor diferite – inclusiv politic –, singurul episod „tare“ l-a reprezentat interzicerea Dicționarului scriitorilor români, în care poetul-activist a jucat un rol negativ. Marian Papahagi, strălucit italienist, i-a fost un discipol mai degrabă îndepărtat profesorului Zaciu și, temperament sudic, prins în hățișul unor preocupări cărturărești mereu presante, a răspuns numai uneori invitațiilor epistolare. Dicționarul scriitorilor români a fost împrejurarea care a creat legătura cu Aurel Sasu, însă plecările acestuia peste Ocean nu au favorizat nici ele o amiciție sistematică. În fine, Octavian Șchiau, coleg de catedră încă din primii ani de profesorat, i-a fost un prieten devotat, însă, fiind un medievist de tip lansonian, fără antene pentru literatura contemporană, a rămas mai ales un corespondent academic și, în ultimii ani, de relații personale.
În acest sistem epistolar, Ion Pop ocupă o poziție specială: este – după cum, cu pilduitoare modestie recunoaște în cuvântul înainte – discipolul lui Mircea Zaciu, urmașul său, la catedră și în Academia Română, și un prieten nu numai personal, ci și literar. Alături de care a stat în multe „bătălii“, mai mari sau mai mici, dar mai ales în cea pentru apărarea literaturii autentice și descurajarea imposturii partinice. Mărturia corespondenței Ion Pop – Mircea Zaciu are, de aceea, altă încărcătură intelectuală, morală și chiar afectivă decât celelalte schimburi epistolare citate.
Trebuie spus, de la bun început, că ambii corespondenți au avut, probabil, conștiința semnificației conținute în schimbul lor epistolar. Spun asta, deoarece s-au păstrat aproape toate scrisorile schimbate în acest lung interval de timp, dintre 1964 și 2000, iar într-una dintre ele Zaciu amintește chiar un episod cvasi-testamentar, în care i-a încredințat mai tânărului său prieten scrisorile primite, care constituie, fără doar și poate, o parte din însăși ediția de față. Cei doi sunt, oricum, intelectuali ardeleni serioși, care rareori își comunică fleacurile din existența de zi cu zi, și numai în măsura în care acestea au un impact asupra stării lor de spirit. Foarte puține scrisori s-au pierdut, după cum notează Ion Pop, dar ediția nu a transcris toate cărțile poștale sau vederile întâmplătoare, ci numai pe cele cu conținut semnificativ. Au rezultat, chiar și așa, peste 500 de pagini de literatură epistolară de cea mai bună calitate, în care stilului cunoscut al lui Mircea Zaciu i s-a adăugat cel rămas secret până acum, al lui Ion Pop. Scrisorile sunt ordonate cronologic, ceea ce face ca, în pofida sincopelor inerente, rezultând din umorile schimbătoare (mai ales ale lui Zaciu), lectura să poată urmări nesmintit un fir scriptural care traduce fidel aventura devenirii unei prietenii complexe.
Sunt, dacă am cumpănit bine, patru momente importante în această lungă relație epistolară: 1) începutul corespondenței, care coincide cu debutul literar și academic al lui Ion Pop (1964-1967), 2) perioada lectoratului lui Mircea Zaciu în Germania, la Köln, Bonn și Aachen (1967-1970), 3) etapa lectoratului lui Ion Pop la Paris (1973-1976) și 4) anii de după 1989, până la brusca dispariție a autorului Bivuac-ului. Între ultimele două, o lungă întrerupere: 1981-1990.
Fiecare moment are implicațiile sale în traseele literare ale celor doi și în raport cu epoca. Perioada în care se înfiripă corespondența este cea în care critica nouă dădea bătălia pentru generația șaizeci și, în general, pentru literatura adevărată (inclusiv pentru recuperarea trecutului interzis). Zaciu îl susține pe tânărul debutant în dubla sa aspirație, de poet și de critic literar, crezând ferm (și pe bună dreptate) în talentul lui, în ambele ipostaze. Corespondența de față ne lămurește totuși că, în pofida elanului comun, existau și diferențe între centrele literare: în timp ce Bucureștii mizau pe Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Nicolae Breban, clujenii preferau literatura unor Io(a)n Alexandru sau Ana Blandiana. La drept vorbind, abia ceva mai târziu, după 1970, îi găsim pe Mircea Zaciu alături de criticii bucureșteni de la România literară și pe Ion Pop comentând, cu mijloace critice de ultimă oră, poezia lui Nichita Stănescu. De altfel, Pop, singurul șaizecist autentic dintre cei doi, va merge în altă direcție decât școala clujeană și în recuperarea trecutului ocultat, prin sinteza Avangardismul poetic românesc (1969), în timp ce Zaciu, dimpotrivă, a furnizat, în 1972, monografia Ion Agârbiceanu.
Cele două stagii în străinătate – în Germania, pentru magistru, în Franța, pentru discipol – sunt trăite la temperaturi spirituale și existențiale diferite, cu toate că reprezintă, pentru amândoi, o binevenită ieșire din atmosfera sufocantă din țară și o luare de contact cu valorile Occidentului. Zaciu este, însă, anxios, trăiește Primăvara de la Praga ca pe o imensă spaimă și, totodată, eliberare (căci refuzul lui Ceaușescu de a participa a născut și în țară un mare entuziasm, destul de repede stins). Ion Pop se scufundă lent și temeinic în atmosfera de mare cultură a Parisului și acordă doar o atenție marginală semnelor de degradare a civilizației occidentale. Cărți, spectacole de teatru, muzee, expoziții și mai ales filme alimentează corespondența, care, pe lângă devenirea unei prietenii – sfiala discipolului se topește, sub căldura cordialității magistrului –, capătă și dimensiunea unei deveniri spirituale. Mircea Zaciu joacă (de la distanță, tot mai capricios, tot mai anxios) rolul de „stea fixă“, de reper al unor valori în spiritul cărora s-a format Ion Pop și pe care experiența franceză le îmbogățește și le amplifică.
În fine, anii de după 1989 sunt marcați de un episod confuz, petrecut chiar în zilele Revoluției, și de strania „agitație browniană“ în care am intrat cu toții. Aceasta a dat peste cap prietenii, instituții, crezuri și temeiuri. E admirabilă capacitatea celor doi critici de a trece peste neînțelegeri, spre a sluji o prietenie profundă, cu dimensiune nu doar umană, ci și morală, literară și academică. Nici ruptura lui Mircea Zaciu de Universitatea din Cluj (unde partenerul epistolar era decan la Litere), nici modul diferit în care Ion Pop s-a raportat la oameni și împrejurări nu au zguduit, altfel decât superficial, edificiul unei relații consolidate tocmai prin faptul devenirii ei în timp.
Bârfe literare sunt puține, iar cei care citesc corespondența ca pe o sursă de informații subterane vor fi, poate, dezamăgiți de absența relatărilor din perioada, de mare încordare pentru Zaciu, a interzicerii Dicționarului… Cum ambii critici se aflau în Cluj în acei ani (1984-1985), prilejul și necesitatea unor scrisori nu au existat, comunicarea fiind directă. Mai ales că, la finalul dictaturii, spectrul care planează asupra multor pagini din carte – și anume, cel al Securității, care supraveghea corespondența privată – devenise înspăimântător.
Sunt încă multe de spus despre această carte, care ne restituie ipostaza textuală a unei prietenii spirituale exemplare. Mă mărginesc să spun că ea iluminează resorturile interioare ale celor două personalități, dezvăluindu-ne trăirile, proiectele, raționamentele, stilul afectiv și, în ultimă instanță, temeiurile lor morale și intelectuale. Pentru cei pentru care acestea mai contează, Ore, zile, ani de prietenie e o lectură (și o lecție) dătătoare de mari satisfacții.