Să încep așa cum se cade: fixând locul și timpul povestioarei de față, al cărei personaj este chiar autorul acestor rânduri. Așadar: m-am născut și am copilărit într-un orășel de la marginea de sud-vest a țării, pe vremea Războiului Rece. Dunărea forma acolo frontiera care ne despărțea de statul vecin, Bulgaria. În copilărie, urcam des La tunuri – o colină unde se ridica un obelisc flancat de două tunuri, care amintea de victoria în Războiul de Independență de la 1877. Din locul acela se cuprindea cu vederea întreg spațiul, până departe, cu fluviul care se arcuia maiestuos, cu malul celălalt, cu orașul animat de acolo, Vidinul. Le priveam îndelung, fascinat, fără să mă satur, și-mi ziceam dezolat că probabil nu voi ajunge niciodată să pășesc pe pământul străin. Republica noastră populară era în acea perioadă un fel de fortăreață ferecată sau poate, mai degrabă, chiar o închisoare. De atunci și de acolo am rămas cu o imensă curiozitate și cu o neostoită nostalgie a malului celuilalt, a altui meleag; mă frământa o întrebare, ce e dincolo?, pe dibuite am înțeles că lumea nu e peste tot la fel. Și, bineînțeles, visam să călătoresc, să cunosc alți oameni, să descopăr ținuturi unde îmi închipuiam că viața are strălucire, nu e întunecată, tristă și rece, așa cum începeam să-mi dau seama că e la noi. Dar dorința mea era irealizabilă, curată utopie, căci nu știam pe nimeni din orășelul nostru care, în anii aceia, să fi reușit să meargă în străinătate.
Cu trecerea timpului, în loc să se deschidă, țara se înconjura de ziduri și mai înalte, se izola tot mai tare, iar în adolescență, în vremea liceului, deja eram convins că nu voi izbuti niciodată să ies din hotarele ei; mi se părea un dat, o osândă, o fatalitate să rămân mereu țintuit aici, în spatele cortinei de fier, în lagărul comunist.
Și fiindcă vorbim despre cortina de fier, e de făcut o observație: termenul cortina de fier aflu că a fost folosit prima dată în anul 1919 de către scriitorul rus Vasili Rosanov, ca să sublinieze intrarea Rusiei în zodia nefastă a comunismului și despărțirea sa de Europa. Însă pe continentul nostru, starea aceasta de fapt, un întreg frânt în două sau două realități diferite în cadrul aceleiași entități, datează de mult timp, nu e o contribuție strict bolșevică. În urmă cu peste o mie șase sute de ani, în anul 395, Imperiul Roman s-a rupt în două și astfel Europa s-a rupt în două. Falia care a apărut atunci a crescut necontenit, Schisma Bisericii din anul 1054 și apoi cucerirea Constantinopolului de către Cruciați, în anul 1204, au accentuat scindarea, au amplificat diferențele. S-au evidențiat două părți cu evoluții separate: Occidentul, zona dinamică și creativă, care a cunoscut atâtea schimbări înnoitoare și o regiune întinsă, unde erau incluse și ținuturile românești, care a rămas sub stăpânire otomană, încremenită, captivă în înapoiere. Neagu Djuvara constata, cu îndreptățire, că încă de atunci partea sud-estică a Europei s-a găsit sub prima „cortină de fier“.
Se impune să mai adăugăm o remarcă privind situația din spatele cortinei de fier. În statele comuniste, existau grade diferite de închidere/ grade diferite ale răului: cazul țării noastre fiind, probabil, cel mai grav. Așa încât aș fi tentat să afirm că în România ultimilor ani ai lui Ceaușescu, în afară de cortina de fier clasică, exista o a doua cortină, pe care aș numi-o cortina de fontă: noi, românii, stăteam încuiați și în spatele acesteia, astfel încât nu doar că ne era interzisă deplasarea în Occident, dar devenea din ce în ce mai anevoios și să mergem într-o modestă vizită în zona așa-zis agreată, din cadrul sistemului socialist. Căci și o călătorie în țările socialiste punea în lumină, copleșitor în defavoarea noastră, decalajele de nivel de trai, de dezvoltare economică, de civilizație, în general.
Întorcându-mă la experiența personală, mărturisesc că am fost un norocos. Înainte de 1989, n-am trecut dincolo de cortina de fier, dar am ieșit în afara cortinei de fontă. Adică, am fost totuși în străinătate, în state comuniste. Și nu o dată, ci în trei rânduri. De două ori trimis de Uniunea Scriitorilor, în Ungaria (1982) și în Iugoslavia (1987) și o dată, pentru o zi, în Bulgaria, într-o excursie cu autobuzul, care se organiza la Varna, pentru turiștii aflați pe litoralul nostru. Aceste călătorii m-au marcat. Am impresii multe și de neșters din ele. Percepeam intens totul, eram emoționat și uluit, nu mai puteam să adorm nopțile. În atâtea privințe, eram șocat de diferențe, care arătau limpede ceea ce bănuisem: că în România trăim incomparabil de prost, condiția umană e umilită în chip nemaivăzut pentru o țară europeană.
În anul 1990, toamna târziu, am ajuns și în Occident. Și unde?, în centrul lumii, la Paris, împreună cu trei prieteni craioveni. Ne-am cazat la un hotel ieftin, prăpădit, pe undeva pe lângă Porte Saint-Denis și imediat am pornit pe străzi, să colindăm, cuprinși de frenezie. Ne simțeam de parcă aveam aripi. Când am ajuns, mergând pe bulevardul Sebastopol, în apropiere de Centrul Pompidou, ploua mărunt. Deodată, ne-a ieșit în cale un om ce conducea o mică mașinărie vrăjită cu care curăța și spăla trotuarul cu detergent. Nu mi-a venit să cred: acolo de unde veneam eu așa ceva era de neimaginat. Atunci, am fost sigur că celălalt tărâm, paradisiac, există și mi-a fost dat mie să pășesc prin el, în viață fiind, nu mai apoi, când voi fi închis ochii.
Între timp, călătoriile au devenit pentru mine o formă de cunoaștere și un mod de a fi, ceva care mă pasionează enorm, căci îmi îngăduie să-mi apropriez alte formule existențiale și astfel să obțin acea extensie de ființă, să mă multiplic, să sporesc timpul și substanța vieții mele pe pământ.