Una dintre particularitățile pieței de carte, în Occident, ca și la noi, constă în ceea ce a fost numit transfer al prestigiului simbolic: vedete din showbiz, actori, jurnaliști, staruri rock și, în general, oameni cu notorietate încep să scrie și să publice cărți (de obicei autobiografice) care generează vânzări mai mari decât cele ale scriitorilor „de meserie“, aflați, aceștia din urmă, într-o nișă literară inevitabil mai îngustă. La un moment dat, începusem să număr exemplele notabile de pe piața românească (Mihaela Rădulescu, Tudor Chirilă, Andreea Esca, Mihai Bendeac, Marian Godină, Horațiu Mălăele), numai că un val de bloggeri, vloggeri, influenceri, youtuberi de ultimă generație, convertind direct numărul de vizualizări în profit, va ostoi în curând setea de notorietate a cititorului român, transformându-i pe cei din paranteză într-un fel de „clasici“ ai literaturii de azi.
În această tendință poate fi inclusă și apariția unui volum precum Nu sunt eu de Maia Morgenstern, la care editura a exploatat la maximum celebritatea actriței, plasând pe coperta I o fotografie de la 18 ani, scoțând în relief numele autoarei și făcând să sclipească titlul ca în revistele glossy. Cartea are un „ambalaj“ comercial bine făcut, dar acesta distonează cu conținutul ei, unul mai degrabă reflexiv și dubitativ. Chiar titlul dat cu sclipici pe copertă nu constituie o găselniță, ci o amintire traumatică din copilărie, așa cum sunt destule în cuprinsul cărții. În însemnarea din 8 februarie 2019 – fiindcă structura este a unui jurnal – Maia Morgenstern rememorează o scenă petrecută pe când avea opt ani și era în clasa a II-a. E vorba despre citirea catalogului cu care debuta orice lecție, și ea decurge, la ora de geografie, în felul următor: „– Morrrrgănștern! – Eu sunt! am răspuns automat. Îmi învățasem lecția. Desenasem și harta. Nu-mi era frică. Nu azi. Putea să mă asculte, să mă scoată la tablă chiar. Știam. – Morrrrgănștern??? Tu ești ovreică?… Profesoara a râs. Rânjetul, cu toți dinții aceia gălbejiți, mă speria! Ba nu! Mă fascina! Nu puteam să-mi iau ochii de la dinții aceia falși, mânjiți cu ruj. – Ești ovreică, Morrrrgănștern?? – Eu? Nu, nu sunt eu! am răspuns fără să înțeleg prea bine ce. – Nu? Nu ești ovreică? Atunci poate ești jidancă… Nu știam ce să răspund. Nu cunoșteam cuvântul. Tăceam. – Morrrrgănștern?! Morrrrgănștern?! – Nu! Nu sunt eu! am răspuns înspăimântată. Nu sunt eu! – Ce nu ești tu? Nu ești Morgenstern? Acum râdea toată clasa.“ (pp. 120-121). Acest „nu sunt eu“ cu care fetița înspăimântată încerca să se apere va fi convertit, după ani întregi de experiențe, într-o formulă identitar-incluzivă ce explică o bună parte din paginile cărții: eu nu sunt numai eu. Multe însemnări se referă în mod direct la dramele și tragediile generațiilor anterioare, a părinților și a bunicilor, cu vieți distruse de Holocaust și traume de nevindecat, așa cum sunt cele ale tatălui, Dusea, personaj memorabil. Altele reproiectează, prin ochii părinților, viața lor în comunism. Întrucât amintirile Maiei Morgenstern, din copilăria ei, sunt mai frumoase, părinții protejându-și pe cât posibil fata, ferind-o de noxele epocii, abia mai târziu, când ea însăși devine „om mare“, fosta elevă înțelege sacrificiile făcute de mama și tatăl ei. Este un fenomen psiho-moral des întâlnit: copilăria poate fi trăită plenar, pentru ca la maturitate să fie înțeleasă pe deplin, în contextul ei istoric și sub acea cupolă protectoare a unei familii. Abia mai târziu înțelegem ce au făcut părinții pentru noi. De aceea, în cartea Maiei Morgenstern, părinții fizic dispăruți sunt atât de prezenți, orice prilej fiind bun pentru a-i evoca și portretiza. Autoarea de jurnal trăiește într-un fel de prezent afectiv din care figurile dragi nu pot lipsi în nicio împrejurare. Însemnările despre cei trei copii sunt întrețesute cu cele despre părinți și bunici, planurile temporale distincte interferând prin paralele și flashback-uri. Dincolo de aceste amintiri prețioase, care o fac să lăcrimeze, acum, pe fosta fetiță alintată și adolescentă rebelă, din paginile dedicate tatălui se vede și în ce consta pedagogia lui: să-și lase fata să-l contrazică oricând, să dezbată cu ea diferitele probleme (iar la vârsta copilăriei problemele sunt atât de importante!…), să o oblige astfel să argumenteze. Autoritatea paternă și maternă se dispensează de propriul însemn pentru a face din copilă un viitor om întreg. Fetița „miorlăită“ va fi o mamă căreia i s-a predat lecția autonomizării, și care la rândul ei vede într-un mod similar complicatele relații mamă-copil.
O prezență explicabilă în paginile jurnalului este aceea a Teatrului, cu o majusculă justificată prin religiozitatea, aproape, cu care actrița își vede propria profesiune. Fie că se referă la un spectacol tocmai jucat, la o repetiție, la un coleg sau o colegă de breaslă, Maia Morgenstern scrie cu pasiune neascunsă, în propoziții scurte și exclamative, fără preocupare pentru stil și compoziție textuală. Ea parcă pune în practică sfaturile date de Autor doamnei T. în Patul lui Procust: să nu se preocupe de gramatică, aceasta fiind pâinea profesorilor de limba română, și să exprime cu autenticitate adevărul ei interior. Deși nu ei i s-au dat aceste sugestii, actrița noastră le aplică și scrie un astfel de jurnal compus din însemnări de mică întindere și intensitate mare. Iată un fragment dintr-o pagină frumoasă, dedicată sufleorilor, pornind de la vestea că la Brăila, la Teatrul „Maria Filotti“, s-a stins din viață unul dintre ei. În cele ce urmează vedem o veritabilă declarație de dragoste, pe cât de patetică, pe atât de autentică, a actriței pentru sufleor: „Știi momentul acela de dinaintea aplauzelor, când spectacolul s-a cam terminat… da’ nu de tot? Tu stingi lămpița ta de veghe, închizi textul și dispari. Figura ta luminoasă, de care depinde spectacolul, dispare. Se întunecă. Tu nu apari la aplauze. Dar ești acolo, tot timpul ești acolo. Am nevoie de tine. Te simt aproape. Nădejdea mea.“ (p. 92).
Familia, Teatrul… O a treia „armătură“ pentru sensibilitatea și eul vulnerabil al autoarei-personaj o constituie chiar identitatea evreiască asumată tot mai mult în anii ceaușismului naționalist. Însemnările de jurnal se referă în mod frecvent la sărbători și comemorări evreiești, la ritualuri și cutume, legi scrise și nescrise, obiceiuri a căror păstrare nu este în cazul Maiei Morgenstern inerțială și mecanică, ci încărcată de un sens colectiv și vechi ce îmbogățește persoana individuală. O bătrână și solidă înțelepciune, condensată în exemple și parabole rabinice, e consultată adesea, uneori pentru a răspunde dilemelor din prezent, alteori pentru propria ei frumusețe morală. Însemnarea din 11 iunie 2018 redă „un banc“ sau „o glumă“ sau „o parabolă“, nu se știe exact ce, dar bancul și gluma și parabola sunt perfecte pentru a oferi fiecăruia o lecție de conduită și o perspectivă moral-existențială. Maia Morgenstern nu mai comentează aici, fiindcă orice comentariu ar fi redundant: „Soția unui rabin foarte învățat și înțelept, la rândul ei o femeie cultă și deșteaptă, ordonată, dar severă, își certa slujnica: – S-a spart vaza de cristal! E din vina ta. Un lucru atât de prețios! Ești neglijentă! Și neatentă! Și leneșă! – Nu! Nu! se apăra slujnica, abia șoptit (parcă o revedem pe fata din clasa a doua răspunzând la ora de geografie: «nu sunt eu!») – Ba ești! Delăsătoare și nepăsătoare! Nepricepută și zăpăcită. Ai să-mi plătești paguba! – Nu! Nu! În cele din urmă, s-a ajuns la proces. În ziua judecății, rabinul pornește spre tribunal. – Îți mulțumesc frumos, spune soția, dar eu pot să mă apăr și singură. Și încă foarte bine! Iar rabinul răspunde: – Tu, da! Dar slujnica, săraca, nu poate. Sau nu știe. Cineva trebuie s-o apere și pe ea.“ (p. 67).
Jurnalul actriței, deși cam subțire tipografic, este o surpriză plăcută și o dovadă că autoarea ar trebui să persevereze în a scrie.