Poeme de Cristian Liviu Burada
Umbra în genunchi
Nu mai știam ce cale să apuc
Merinde-visuri n-aveam în desagă
Vreun cuib nu mai știam spre care să mă duc
Nici vreo iluzie să-mi cadă dragă
Chiar umbra-mi era parcă ținută sub obroc
Nu aveam cum să strig și nici la cine
Nu-mi mai puteam dori să am atât noroc
Ca alții să se-ndrepte către mine
Nu cuprindeam de unde până unde
Sunt eu cel eu ori altul la-ntâmplare
Când toate bolțile-mi păreau prea scunde
Puteam să fiu vremelnic în oricare
Priveam spre cer… spre stele vechi apuse
Dar umbra-mi în genunchi căzuse…
Alt alfabet
Ce lucru mecanic să mai facă și gândurile noastre ?
Care rotiţe unse cu miruri foarte vechi ar mai putea rugini în ele ?
Nu mă mai tem de aproape nimic
De când m-am lăsat în voia unor semne demult implorate
Acum stau atent să simt cum schimbăm chipuri iluzorii
Și aștept să deprind prima literă dintr-un alt alfabet
Tăinuit între coloane de lumini reci
Nimic din aburii pământului nu se mai clintește…
Echere fosforescente
Compasul auriu dincolo de orice viciu
Și ochiul acela cât toate cerurile…
Arcuşul de lumină
Cu ceva timp în urmă moartea fără s-o chem
M-a rugat să-i meșteresc un fel de poem
Mi-a mai spus că în schimb îmi va da poate o zi sau chiar o povaţă
Când în rece cumpănă-mi va fi cobiliţa rezemată de viaţă
Eu prea timid i-am răspuns că mai bine îi cânt ceva la vioară
Despre ce e înlăuntrul meu despre ce e în afară
Pentru că la poeme nu mă prea pricep
Aproape toate mi se termină acolo unde vreau să le-ncep
Și rămâne doar un abur – un clocot
Ce-mi ţine secundele ferecate sub conturul aceluiași clopot
Dar nu doresc pentru mine vreo zi în plus nici măcar vreo povaţă
Dă-mi moarte ceva ce vioara-mi răsfaţă
Ceva ce cântarea-mi pentru tine o va face divină
Dă-mi moarte un arcuș de lumină…
Luna din vin
De ceva timp am considerat corect
Să împart cu Dumnezeu
Ce mi-a mai rămas
Îmi este mult mai bine acum…
În fiecare zi am din ce în ce mai puţin de împărţit
Peste câteva zile nu o să mai am nimic
Voi fi singur eu împărţitorul și deîmpărţitul
Singur eu care să mă împart cu Dumnezeu
Pentru mine n-am să mai opresc nimic…
N-ar trebui s-o spun dar
Luna brumată strălucește în paharul cu vin roșu
***
Poeme de Emilian Iachimovschi
Rondel la solstițiul de vară
Eram albastrul tuareg
visând nisipul dumneaei
înconjurat de derbedei
și de frânghii ca să o leg
în gânduri și să o reneg
trecând prin munții Pirinei
Eram albastrul tuareg
visând nisipul dumneaei,
un nesfârșit pustiu întreg
în care te îneci și vrei
să te prefaci strateg
pe harta albă cu Femei.
Eram albastrul tuareg
Rondel în camera albă
Cu ochii-n tine mă înfig
și mă cobor pe dulci frânghii
iar dacă mi se face frig
mă-mbrac în șase simfonii
și nu pot nici măcar să strig
că rătăcesc prin colivii.
Cu ochii-n tine mă înfig
și mă cobor pe dulci frânghii
în fiordul muzicii lui Grieg
cântând din stridii aurii
tangouri ca să le oblig
să mi te-întorci, să mă învii.
Cu ochii-n tine mă înfig
Rondelul unui fel de moarte
Simțeam un abur spiritist
la pokerul din cazino,
îl așteptam pe Edgar Poe
și nu știam că iar sunt trist,
ca un boem avangardist
mahmur în largul kimono.
Simțeam un abur spiritist
la pokerul din cazino,
bătea chiar vântul terorist
în pas ravel de bolero,
asasinând un colorist
ce nu vedea decât maro.
Simțeam un abur spiritist
Rondelul trecerii
Sub pielea albului smochin
trec zilele întinerind,
clipă de clipă mă surprind
pe sub cearșaful damaschin,
având în cap un gând meschin
la care mă adăp cu jind.
Sub pielea albului smochin
trec zilele întinerind,
iubirea mea de caolin
așez pe chipul tău dormind,
într-un albastru de Berlin
și văd privirea ta murind.
Sub pielea albului smochin