Cunoscut mai degrabă ca traducător, eseist, autor de manuale, teoretician literar, comparatist, antologator și universitar la literele basarabene, Ivan Pilchin e un intelectual pe cât de consistent, pe-atât de discret, inclusiv în arealul unde s-a născut și profesează.
Placheta Omul-acvariu a reprezentat debutul său în poezie și a apărut mai întâi în rusă, în 2018. Traducerea Mariei Pilchin, ea însăși poetă de limbă română, a recalibrat cu folos limbajul unui scriitor care folosește oricum româna în mod uzual și l-a introdus firesc în lumea literelor de dincoace de Prut, unde, între atâtea crudități și visceralități, tipul său de imaginar „cuminte“ și ușor melancolic pare rupt dintr-o altă lume. Nu că ar fi neobișnuit pentru o parte a poeților basarabeni, mai tradiționaliști prin datul lor geo-cultural, mai predispuși la un imaginar conservator marcat de pronunțate tonusuri etnice (trebuie spus că există, însă, și destui poeți basarabeni racordați la pulsul de dată recentă, ceea ce face bine diversității peisajului literar de acolo). Echivalată atent, susținută formal de un discurs modern, generos cu ludicul și experimentalul, poezia lui Ivan Pilchin capătă familiaritatea unui „acasă“, nu transpiră decât vag etosul slav (recunosc, totuși, că nu știu deloc cum arată poezia rusă cu care concurează în mod originar) și nu resimte atât de acut contrastul față de „duritățile“ liricii românești contemporane.
Concentrat pe lucrurile simple și pe elementele primordiale, volumul evită elaborarea căutată, epicul discursiv și biograficul excesiv, atât de dragi paradigmei recente, în favoarea lapidarului, a concentrării maximale lipsite de punctuație, a flashurilor scurte și clare ca o dimineață însorită de iarnă. Lumina blagiană, referințele la casă, la pământ, la cer, la ploaie, la cuplu, la micile întâmplări din trecut face ca poezia lui Ivan Pilchin să celebreze nostalgic fragilitatea lumii și a ființelor ei, universul pierdut al omului modern, aruncat în orașe și închis în apartamentele mici, de beton: „semne ascunse / zboară-n lumina / lumii ce crește // pământul se scurge / în beznă / sub obosita / și îmbătrânita zăpadă // făptura mută / e îmbătată / de așteptarea unei / primăveri / ce va să vină // visul / unei nopți / de iarnă“. Timpul stagnează pentru a permite rememorarea și contemplația, răgazul contactului cu materia din proximitate și cu amintirile suscitate de ea, cu întinderea și gândirea, cum ar zice Descartes. Iminența apusului repetat dizolvă semnificațiile pretins perene ale gesturilor și reconfirmă caracterul trecător al fiecărei clipe: „trecutul / nu mai există / și viitorul / e ascuns / după orizont // infinita / zi / se scurge prin / bătăile / inimii“; „și un apus ce va veni / curând / inevitabil // toate-s acolo“. Când survine, biograficul e și el un auxiliar al contemplației melancolice eternizate, derulate cu încetinitorul („și gardul / care stă să cadă-i / spart / și câinii / tot lătrând prin gropi / de frig / și buze-nvinețite“, sau „apoi / el zice: / ajută-mă / până la / răscruce // mergeți / pe drum / împreună / purtați pe umeri / scândurile grele / din care ies / cuiele / strâmbe și /pline de rugină // știi / de unde ai luat / aceste scânduri / știi / și cui / le va vinde /știi / ce va cumpăra / din banii/căpătați“), la fel cum erosul se derulează tandru, au ralenti, căutând o pierdută inocență adolescentină („dragostea este… / o gumă de mestecat turcească / roz sau albă / cu gust la alegere / de banane și căpșuni / de ananas și portocală / […] colecția care devenise / viața unei generații / un manual al fericirii / într-o cutie de bomboane / un băiețel și o fetiță / se țin de mînă / se iubesc unul pe altul“). Unul dintre cele mai lungi poeme ale volumului, macondo, decantează contemplația până la extazul livresc, în urma izolării totale într-un apartament înțesat de cărți, rezultat al unei nopți intense de lectură, ca o abulie matinală suprasaturată de experiențe fantasmatice: „să rezolvăm / hexaedrii pictați / cu elefanți / am putut abia / spre dimineață“ / […] șanțul s-a făcut un râu / din care ies / crocodili domesticiți // rinocerii pitici / la umbra copacilor / îți fac / cuiburi din fire de iarbă // nu sta în drum / apropie-te“. La fel se-ntâmplă în moon walk, unde privitul în exces la tv capătă valențele unui alt extaz mistic, unul al unei viziuni nocturne care a renunțat să mai recunoască adevărurile în realitatea concretă, coerentă („stând pe dușumea / în fața ecranului / alb-negru / al televizorului / vezi / luminile colorate / ale scenei // vezi / alunecarea / înceată înapoi / care imită / mișcarea / înainte“) sau în să devin gogol, unde numai transferul de identitate literară ar mai putea salva nebunia propriului scris („dimineața / cuvintele s-au evaporat // a rămas neliniștea / și senzația de regret / că aceste poeme / nu sunt ale mele / că aceste poeme / nu mai există // de atunci scriu / în timpul somnului / știind / că trebuie să devin / gogol // să devin / repet / pentru a mă salva“).
Două texte mi se par definitorii pentru poetica întregii plachete. Primul e Omul-acvariu, care definește perspectiva lentă a unui eu aneantizat de prezent, din a cărui memorie emerge amestecul fluid de imagini colorate și, în condițiile alienării urbane, dorința de descătușare, de evadare, de recuperare a realităților pierdute. Azvârlit ab initio, eul a redevenit o amfibie, o ființă redusă la nevoile primare, o parte a haosului acvatic primordial: „sunt omul-acvariu / mănânc și peștele-mi hrănesc / respir și beau apă ca el / să-noate liber în mine / mișcând din coadă / și dând din aripioare // dar când i se va face / strâmt în mine foarte / și-adesea se va zbate / lovindu-mi burta ca să vadă / lumina mutului apus / va trebui să-l scot / și să-i dau drumul / în aceste ape – / nici rîu nici lac ci ocean // sunt omul-acvariu / locul în care încap pești și ape / și bulele de aer / nimic mai mult“.
Al doilea text pe care-l consider revelator e ivanghelia pentru tine, evident, ana gra mat cu semnul trans parent al auto rului. Conceput ca o narațiune circulară, solemnă și autoreferențială, poemul însumează în același ton de hai-ku remixat principalele teme ale volumului – orașul, ruralul, Dumnezeu, memoria, scrisul, inamovibilul trecut URSS – și, plasat în final, încheie grupajul prin tușeul cel mai reușit. Îl reproduc integral și pentru frumusețea lui simplisimă, și pentru densitatea trimiterilor, și pentru persuasiunea demonstrației mele: „uneori / ea îți povestea / cum / a venit dumnezeu / pe pământ / pentru a-i salva / pe oameni // așa zice / ivanghelia / își termina ea / povestea // și iată / deja vedeai / cum dumnezeu / merge / prin piața gării / se apropie / de răscrucea / de pe strada / comsomolului / se oprește / la umbra salciei / plângătoare / și / curând / foarte curând / se va apropia / de poarta / voastră / și îți va spune / bună ziua / ivan“.
Gnomică, pe alocuri, ludică, sapiențială, paratactică, cu destule intertexte ușor recognoscibile, poezia lui Ivan Pilchin vădește retorica unui expresionism retro, a cărui rezonanță iese în evidență exact prin contrastul cu expresionismul hard al paradigmelor lirice omniprezente azi. E un debut promițător, o „ivanghelie“ apocrifă care-l obligă acum pe autor să revină pe scena poeziei și dincolo, și dincoace de Prut.