Printre momentele bune ale secolului trecut legate de traducere se numără colecția bilingvă de poezie intitulată „Orfeu“, care apare între anii ‘70 -’90 la Editura Univers. Parafrazându-l pe Nicolae Manolescu (2011: 3), am putea spune că apar aici multe volume „esențiale și necesare“ din diverse limbi și culturi, traduse, de cele mai multe ori, de către mari poeți, care practică traducerea ca pe o firească provocare.
Deși predomină limbile și literaturile europene cu o importantă tradiție culturală, există o vădită deschidere spre culturi mai puțin familiare publicului din epocă: armeană, peruviană, chiliană, mexicană, letonă, bulgară, belgiană, canadiană, portugheză, braziliană, gruzină, azerbaidjană, calmucă, catalană etc.
Unele limbi și culturi sunt reprezentate doar de unu-două volume. Sándor Weöres, cu Versuri ilustrează literatură maghiară, Vadimir Holan cu volumul Noapte cu Hamlet, literatura cehă, Dragomir Petrov cu Fântani, literatura bulgară, Miodrag Pavlovic, cu Versuri, literatura sârbă, Ivan Krasko cu Nox et solitudo, literatura slovacă, Lars Gustafsson cu O dimineață în Suedia, literatura suedeză etc.
Cu cât ne îndepărtăm de Europa, traducerile sunt mai puțin numeroase: Labirinturi de Imants Ziedonis ilustrează literatura letonă, Poeme din cătunul cu măslini de Li Ing, literatura chineză contemporană, Regele trubadur de Saiat-Nova cea armeană, Asemeni soarelui de David Kugultinov, literatura calmucă, Cânt solar de Alexandre Amprimoz, literatura canadiană francofonă.
Selecția generoasă acoperă nu doar o multitudine de culturi și de voci poetice, dar și de epoci fiindcă sunt prezente prin opere, devenite cu timpul canonice, poezia din Antichitate (Orfeu, Catul, Tibul, Qu Yuan, Vedele, Cântecele Chinei Antice), din Evul Mediu (Khayyam, Camoes), din premodernitate (Marino) și din modernitate, ultima cel mai bine reprezentată.
Această colecție de poezie, plasată sub semnul diversității și al deschiderii, poate fi interesantă pentru o eventuală istorie a traducerilor și fiindcă, pe de o parte, face auzită vocea traducătorului prin texte precum prefață, note, cuvânt al traducătorului și, pe de altă parte, dezvăluie, nu o dată, complicatul proces al traducerii în care, adesea, traducătorul se bucură de un anturaj prielnic și stimulator.
Sorin Mărculescu traduce în 1971 Patru Cvartete de T. S. Eliot, autor premiat cu Nobel în 1948; el mărturisește în „Nota introductivă“, că actuala versiune a fost precedată de alta, în 1964. Această distanțare conduce la o retraducere, pri ma versiune fiind revăzută, corectată, dusă la bun sfârșit, la îndemnul poetului și traducătorului Mircea Ivănescu, cu unele sugestii din partea anglistului Ștefan Stoenescu. Aceste amănunte, aparent de culise, sunt importante într-o istorie a traducerilor fiindcă dezvăluie ceva din procesul traductiv și faptul că traducătorul nu este întotdeauna singur, că o colaborare este binevenită.
Nota introductivă nu-l lasă singur nici pe cititor, fiindcă Mărculescu încearcă prin câteva intervenții cu caracter general să-și orienteze cititorul în descifrarea unor aluzii și inserții intertextuale din poezia densă, de mare profunzime aforistică a lui Eliot. El semnalează că în Cvartetul I se găsesc reminiscențe din Lewis Carrol, din Mallarmé, din San Juan de la Cruz, în Cvartetul II ecouri din Eccleziast etc. Socotim că în acest fel traducătorul asumă o dublă misiune: versiunea în românește a Cvartetelor eliotiene și însoțirea atentă a cititorului pe potecile interpretării.
Dacă Mărculescu are grijă ca cititorul să nu se piardă în masa de interpretări generate de poezia lui Eliot, Nicu Porsenna, traducătorul Baladei Îchisorii din Reading de Oscar Wilde, își previne cititorul despre tonul general de „simplitate patetică“, pe care îl preferă autorul său, fără a exclude însă „cizelarea artistică“. Traducătorul, care a stăruit îndelung asupra structurilor prozodice ale lui Wilde, explică alegerile pe care le-a făcut, urmându-l pe poet pentru care emistihurile pot avea 8, 9, 10 sau 6 silabe, nu doar șapte, cum prevede un emistih tradițional. Această flexibilitate prozodică îi dă o mare libertate poetului, libertate pe care traducătorul o îmbrățișează bucuros. Cu o dezarmantă sinceritate, Porsenna mărturisește cititorului că în privința rimelor interioare, practicate de Wilde, dătătoare de melodie și mobilitate deosebite, el, traducătorul, le-a transpus „unde s-a putut“, iar unde nu a fost posibil, a introdus „în compensație“ alte rime în alte versuri „unde vocabularul românesc ne îngăduia“ (1971: 6). O idee frumoasă a traducătorului, care merită reținută, este că o „traducere în versuri – când este reușită – e aproape o colaborare; când nu e izbutită, o simplă pastișă“ (idem). Versiunea Balada Inchisorii din Reading de Porsenna, care a avut ca și autorul său experiența grea a închisorii, este cu siguranță, o „colaborare“, în sensul porsennian al termenului.
Vocea traducătorului și criticului literar Marian Papahagi se face bine auzită în prefața, însoțită de note de subsol și de nota traducătorului, care deschide volumul din 1982, Metamorfozele, de brazilianul Murilo Mendes. Aflăm de aici despre numeroasele tendințe moderniste pe care Brazilia le-a absorbit din Europa, metamorfozându-le după o viziune proprie, în care ideea de antropofagie a făcut carieră. Mari noțiuni precum Adevăr, Justiție, Rațiune, Moarte, Revoltă, Iubire revin în universul poetic mendesian, ca importante repere, la care se adaugă o încredere fără margini acordată poeziei și puterii ei de a acționa asupra lumii. Deși Mendes este prin excelență reprezentant al poeziei braziliene, el a scris și în italiană. Cum avem de a face cu o antologie, criticul-traducător dă cititorului toate sursele folosite pentru textul original, între care și volumul bilingv brazilian-italian Poesia liberta, îngrijit de Ruggero Jacobbi, publicat la Milano. Din mulțumirile traducătorului înțelegem că la realizarea volumului au contribuit și Maria da Saudade, soția poetului, Luciana Stegagno Picchio, profesor la Universitatea din Roma care a redactat datele bio-bibliografice, lusitanista Roxana Eminescu, care i-a făcut traducătorului prețioase sugestii și redactorul cărții Diana Radu, ultimele două antrenate în revizuirea întregii traduceri. Iată așadar că o istorie a traducerilor pune în lumină intersectarea a trei culturi, a două continente, colaborarea a mai mulți specialiști în realizarea volumului care dă publicului românesc ocazia de a cunoaște pe brazilianul care s-a definit ca Noul Orfeu din pieptul căruia „țâșnesc păsări contemporane ducând mesaje oamenilor“ (Mendes, 1982: 77).
Traducătorii de poezie din colecția bilingvă sunt numeroși, fiind cunoscuți și ca poeți; printre ei se numără: Nina Casian, Maria Banuș, Virgil Teodorescu, Ștefan Augustin Doinaș, H. Grămescu, Al. Philippide, Mihai Beniuc, Radu Boureanu, Alexandra Bărcăcilă, George Lesnea, Alex. Andrițoiu, Veronica Porumbacu, Cicerone Teodorescu, Aurel Covaci, Vasile Sav, Leonid Dimov, Irina Mavrodin, Vasile Nicolescu, Tașcu Gheorghiu, Mihai Cantuniari, Victor Tulbure, Con stanța Buzea, Ion Covaci, Leonid Dimov, Ion Acsan, Iv Martinovici și alții.
Cele câteva exem- ple din colecția „Orfeu“, prezentate aici, dau o idee despre complexitatea procesului de traducere la care participă adeseori alături de traducător și oameni ai cărții, care alcătuiesc un anturaj necesar, esențial chiar: critici și istorici literari, confrați, profesori de limbi străine, diverși specialiști, redactori, referenți, lectori etc. Colaborarea de care vorbea Por senna între autor și traducător devine aici mai nuanțată și mai largă. Acest proces al facerii traductive în și cu un anturajul literar prielnic, puțin cunoscut de către public, constituie ceea ce am putea numi „fața ascunsă, invizibilă“ a traducerii.
Și fiindcă vorbim de invizibil și de invizibilitate, multă vreme asociate traducătorului, putem vedea din aceste câteva exemple cum traducătorul, depășind persistenții topoï de modestie și de secundaritate, își face auzită vocea. Și aceasta pentru a-și ghida cititorul, pentru a-i destăinui ceva din lucrarea sa de traducere, pentru a-și prezenta autorul și a-și mărturisi admirația față de acesta, dar și pentru a-i face cunoscuți pe toți cei care au contribuit, fiecare în felul său, la ducerea la bun sfârșit a versiunii pe care cititorul o are în față. Avem de a face așadar cu o secvență luminoasă dintr-o posibilă istorie a traducerilor și a traducătorilor.