Evgheni Vodolazkin s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Pușkinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Este autorul a peste 100 de lucrări științifice, a contribuit la elaborarea enciclopediei Cântec despre oastea lui Igor și a Bibliotecii literaturii Rusiei Vechi, precum și a lucrării Cuvioșii Kiril, Ferapont și Martinian din Belozersk. Din anul 2012 este redactor-șef al revistei Text și tradiție, editată de institutul său. În paralel, începe să scrie literatură. Debutează ca romancier în 2005 cu Răpirea Europei. În 2009 publică romanul Soloviov și Larionov (Humanitas Fiction, 2015), care se bucură imediat de succes, fiind nominalizat la premiile Andrei Belîi și Bolșaia Kniga (Marea Carte). În 2011 îi apare culegerea de studii și eseuri Instrumentul limbii. În 2012 publică romanul Laur (Lavr; Humanitas Fiction, 2014), care devine revelația literară a anului 2013 în Rusia, fiind dublu câștigător al Premiului Bolșaia Kniga – Premiul întâi și Premiul cititorilor, Locul întâi – și câștigător al Premiului Iasnaia Poliana (Lev Tolstoi). Tot în 2013, romanul a fost nominalizat pe lista scurtă la premiile Naționalnîi Bestseller (Bestsellerul Național) și Russkii Buker (Booker Rus). Publicat în 2016, Aviatorul (Aviator; Humanitas Fiction, 2017) s-a aflat pe lista scurtă a principalelor premii literare din Rusia, câștigând un dublu Bolșaia Kniga – Premiul al doilea și Premiul cititorilor, Locul al treilea. Romanul Brisbane (Brisben, 2018; Humanitas Fiction, 2019) a câștigat în 2019 Premiul Kniga Goda (Cartea Anului) și s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Bolșaia Kniga, obținând Premiul cititorilor – Locul trei. Tot în 2019, lui Vodolazkin i s-a decernat Premiul Soljenițîn. Romanul Istoria Insulei (Opravdanie Ostrova; Humanitas Fiction 2021) a apărut în decembrie 2020. Traducerile romanelor lui Vodolazkin sunt publicate în peste 30 de țări.
Deopotrivă parabolă și meditație asupra timpului, noul roman al lui Evgheni Vodolazkin ne poartă prin mai multe secole de istorie a Insulei, o țară imaginară care stă sub semnul unei profeții misterioase.
Insula nu se află pe vreo hartă, dar existența ei nu e umbrită de nicio urmă de îndoială. N-o găsim în manualele de istorie, dar istoria ei e dureros de cunoscută. În acest roman cu accente de mister, Evul Mediu se împletește cu prezentul, destinele popoarelor cu cele personale, tragicul cu grotescul și ironia blândă. Prinți drepți și luminoși conviețuiesc în mod firesc cu președinți, cronicari și proroci, cu un stăpân al albinelor și un motan vorbitor.
Volumele apărute despre albine au fost citite de Vlas cu o neostoită atenţie. Lăudând munca scriitoricească, Preşedintele a exprimat şi observaţii. Ochiul pătrunzător al prisăcarului a observat că, în volumul al treilea, scriitorul confunda două albine şi atribuia uneia ceea ce i se cuvenea celeilalte.
În volumul al şaselea, înfăţişarea uneia şi aceleiaşi eroine era descrisă diferit la început şi la sfârşit. În primul caz se spunea că albina arăta bine şi că până la bătrâneţe a avut picioare zvelte şi aripi mlădioase. Dar, în al doilea caz, se făcea cunoscut că menţionata individă era şchioapă din copilărie, neîngrijită şi că de mustăţi îi atârnau mereu resturi de polen. Cu trecerea timpului, începuse să tragă tot mai mult la nectar, se buhăise şi îşi ducea viaţa în chefuri cu trântorii. Decăzând, nu a mai zburat, ci se târa alene pe capacul stupului.
La cel de al şaptelea volum, nemulţumirea lui Vlas a fost pricinuită de faptul că fusese pomenită talia de viespe a unor locuitoare ale stupului. O atare exprimare vorbea despre faptul că cel ce scrisese nu prea deosebea albinele de viespi. Şi totuşi, în ciuda unor gafe, Preşedintele a rămas mulţumit de munca scriitorilor Insulei.
Lecturarea acestor cărţi i- a deschis lui Vlas minunata lume a literaturii insulare. S- a întâmplat ceva neaşteptat: din cititor, el s- a transformat brusc în scriitor. Cum în anii de luptă uitase gramatica, Preşedintele a evitat să scrie cu propria mână. Avea tot timpul lângă el un pisar, care scria întocmai cele rostite de el. Cum observa pe chipul conducătorului o expresie melancolică, pisarul lua iute călimara care îi atârna la brâu, precum şi pana şi hârtia, fiindcă ştia că va avea îndată de lucru. Nu că vorba Preşedintelui ar fi curs ca un râu cu ape bogate; asemeni unui pârâu de munte, ea era mai degrabă săracă şi poticnită. Se auzeau în ea duruitul pietrelor şi vuietul pragurilor:
Tata spunea:
Albina e strămoşul nostru. Era la loc de cinste încă la egipteni.
Spunea:
Când oamenii mureau, din gura lor zbura o albină. Sufletul, adică, zbura. Sufletul, pricepeţi?
Iar faraonul se numea suveran al albinelor. Mi- aş spune şi eu aşa, e frumos, nu?
Dar înţeapă îngrozitor. Că eu umblam doar în cămaşă, şi desculţ. Şi uite, odată m- au înţepat de numai că nu m- au omorât, da’ a venit tata la ţanc.
Am strigat la el:
Păi puteau să mă muşte de să mă omoare!
Dar el:
Ar fi avut dreptate. Tu, zice, n- ai simţ pentru albină.
În cea de a patruzeci şi cincea vară a Marii Revoluţii din Insulă, Vlas şi- a luat o nouă titulatură: Suveranul Albinelor. Această denumire i- a înnobilat pe insulari, căci toată lumea din Insulă, de la mic la mare, ştia ce înseamnă figura albinei. Dar sensul noii titulaturi nu era numai metaforic: la vremea aceea, o parte considerabilă din populaţia Insulei se îndeletnicea cu albinăritul.
Mierea, ceara, propolisul, precum şi polenul, lăptişorul de matcă, veninul de albine, puietul de dronă, păstura, fagurele şi albina moartă au fost exportate pe Pământul Mare în cantităţi imense şi au devenit o sursă importantă pentru venitul statului. Sursă care, însă, se cheltuia în totalitate pentru achiziţionarea tuturor celorlalte mărfuri, pentru că în Insulă nu se producea aproape nimic altceva.
În aceeaşi vară, fiica Suveranului Albinelor, Melissa, a fugit de acasă, lăsând un bilet cum că să nu fie căutată. În ciuda voinţei fiicei sale, Vlas a dat dispoziţie ca ea să fie căutată. Timp de două luni, armata insulară a răscolit Pădurea, pentru că Suveranului i se părea că fugara se putea ascunde anume acolo.
Toate fug în Pădure, spusese atunci Vlas, amintindu- şi că aşa făceau familiile de albine care părăseau prisaca.
Şi cu toate că soţia lui Vlas, Glafira, cunoscându- şi fiica, a spus că în Pădure, neexistând distracţii, nu are rost să fie căutată, nimeni nu a cutezat să nu fie de acord cu Suveranul Albinelor. Melissa a fost căutată în Pădure.
Dar fiica lui Vlas a fost descoperită în Oraş, de unde, după cum a ieşit la iveală, nici nu ieşise. Combinându- se cu faimosul scamator Valdemar, Melissa s- a ascuns în casa acestuia. Când primea musafiri, Valdemar o ascundea pe Melissa în lada destinată tăierii asistentelor cu ferăstrăul. A ieşit la iveală şi că, într- o noapte, perechea de îndrăgostiţi se cununase la Biserica Viitorului Luminos. Inducând în eroare Străjile bisericeşti, Melissa le- a spus că se cunună din voinţa tatălui ei. Mirii au înconjurat de trei ori analogul, au sărutat portretul Preşedintelui Kasian şi s- au dus acasă.
Aflând cele întâmplate, Suveranul şi- a ieşit din fire, dar n- a mai avut ce să facă. În afară de asta, era şi bucuros că fiica rătăcitoare se întorsese. În fine, pur şi simplu, Vlas o cam ştia de frică pe fiica sa, iar când ea l- a rugat să nu mai zumzăie, s- a şi împăcat cu ea.
Odată cu trecerea anilor, cronica de familie Stupul s- a completat cu o mulţime de noi volume. De dragul lecturării cronicii, Suveranul Albinelor a trebuit să renunţe la multe îndatoriri de stat. Vlas, care era atras înainte şi de cărţi străine (Mierea de iarbă neagră) , s- a convins cu timpul că nu exista nimic mai bun decât literatura naţională.
Literatura universală i se părea ceva superficial, în care nu regăseşti actualitatea. Ultima dezamăgire a Suveranului a fost cartea Persoana de ceară, din care despre ceară nu a aflat nimic nou. Cam tot atunci a încetat cu răsfoitul colecţiilor Albinei de nord şi s- a concentrat exclusiv asupra Stupului.
În cea de a patruzeci şi opta vară a Revoluţiei, Biserica Viitorului Luminos a devenit Biserica Roiului Revoluţionar şi a fost supusă unui proces de restaurare. Suveranul albinelor nu uitase cununia secretă a fiicei sale, şi restaurarea nu a fost lipsită de înverşunare.
Totodată, subliniind continuitatea liniei predecesorilor, Vlas nu a procedat la scoaterea portretelor lor, ci doar a poruncit să fie reprezentaţi în chip de albine. Pe singurul perete rămas liber a desfăşurat o panoramă a luptei albinelor cu urşii. Deosebit de detaliat au fost prezentate actele de curaj ale albinelor- cercetaşe, care intrau fără frică în bârlogul duşmanului şi preveneau roiul asupra pericolului.
KSENIA
Patru zile a trebuit să aşteptăm până s- a făcut timp frumos.
Astăzi m- am trezit în zori şi mi- am dat seama din prima clipă că va fi o zi cu soare. Sfera portocalie, parcă recuperând ce pierduserăm, s- a ivit din apă în două minute. Citeam în balcon uitându- mă la ea. Sfera a continuat să se înalţe, dar nu la fel de repede. La zece am fost pe platoul de filmare.
Şi acolo m- am văzut la opt ani – o fetiţă bălaie, cu o faţă necopilăresc de fină. Era un cântec. Părul tău e grâu nestrâns… Nu: grâu neatins de seceră… Am uitat. Dar mai departe era aşa: ochii tăi, ca cerul dimineţii. Cântecul nu descria pe nimeni anume, el era pentru toţi. Şi toţi se străduiau să- i corespundă.
O tunică amplă de lână şi pe sub ea o cămaşă subţire de pânză. Guler drept de mătase, încheiat cu câţiva nasturi. Împodobit cu fir de aur, bentiţă cu perle şi tafta roşie la marginea de sus – ăsta da, guler. Pe dinăuntru, ca să ţină – o bandă de coajă de mesteacăn. Coaja chinului meu, cum mă mai supăra apăsându- mi gâtul! Gulerul îmi părea o fiinţă vie care la un moment dat avea să mă sufoce.
Mă apropii de fetiţa Ksenia. Nu- i ştiu adevăratul nume, dar nici nu vreau să- l ştiu, fiindcă mă apropii chiar de mine. Îi deschei cei doi nasturi de sus ai gulerului:
– E mai bine aşa?
– E mai bine, madame.
Costumiera, oftând, roagă (pe cine?) să încheie nasturii la loc: ocupaţia preferată a mătuşii Klavdia. Le explică celor de faţă că în Evul Mediu nasturii trebuiau să fie încheiaţi. Nu se uită la nimeni când vorbeşte. Îi fac cunoscut că eu în Evul Mediu nu îi încheiam. Costumiera dă din cap politicos: ea a făcut tot ce a putut.
Uite- o pe Ksenia mergând, privind drept în faţa ei. La stânga, paralel cu mişcarea ei, lunecă pe şine camera. La dreapta, pe fondul mării – o lăptăreasă, un morar, un fierar şi un pescar. La rând: cadru impresionant prin nefirescul lui. Dinţi stricaţi, nasuri coroiate. Îşi scarpină cu degete noduroase părul aspru de pe obraji – toţi, cu excepţia lăptăresei. Mişcarea fetiţei e fără sfârşit. Cei care stau întorc capul după Ksenia. Ea face o trecere în revistă a Evului Mediu. Părul ei – grâu nestrâns…
Se iveşte, ca din mare, mătuşa Klavdia – e stilul ei.
– Tu eşti din tainice adâncuri? întreabă fetiţa.
Din pricina valurilor care se lovesc de ţărm, Klavdia nu o aude. Se leagănă, ca o gâscă, se opreşte întruna ca să- şi tragă sufletul. Camera o urmează, prinzând colinele de la orizont: albăstreală şi nemişcare. Cele două coline ale dosului mătuşii, dimpotrivă, se mişcă, viguros şi fără grabă. Adunându- şi poalele, Klavdia îşi târăşte câte o gleznă prin apă. Ksenia se întoarce brusc şi ţipă:
– Cuţitul!
Glasul meu şi al ei se contopesc într- un singur strigăt. Pe chipul Klavdiei e buimăceală. Toţi se întorc în partea spre care a zburat strigătul. Acolo e doar cerul albastru – ca ochii tăi. Ai mei.
Mă apucă inima. Doi doctori mă duc la maşina Salvării, mă pun pe o targă. Parfeni… Unde- i Parfeni? Îi simt atingerea. Stă aşezat la picioarele mele. Maşina se urneşte încet din loc. Spre uimirea istoricilor limbii, întrebarea mea către Klavdia cu privire la picioarele ei se aude fără ca noi să mai fim acolo.
Criza cedează treptat. Mergem nu la spital, ci la vilă: Artemi are un medic bun.
La cină, Jean- Marie întreabă dacă mi- e mai bine. Artemi desenează gânditor ceva pe un şerveţel. Da, mi- e mai bine acum.
Dar a fost teribil de bine. Pentru câteva clipe am trăit în copilărie. Iar acum, părul mi- e ca neaua, iar ochii mei… Cu ce seamănă ochii mei?
– Foarte frumoasă fetiţa, spun. Eu n- am fost aşa. Eram dolofană, rumenă- n obraji.
Simt pe mine privirea lui Artemi. Desenând, se uită când la mine, când la şerveţel:
– Atunci frumuseţea era văzută altfel. Jean- Marie filmează în consens cu felul cum e văzută acum.
– Pentru ca spectatorul să înţeleagă de ce prinţul Parfeni vă iubeşte atât de mult, râde Leclerc. Dar mai cu seamă – de atâta vreme.
Artemi îmi dă peste masă şerveţelul cu portretul meu. Mă privesc cu luare aminte. Uimitor de bun desenul. Părul meu e alb, ca neaua. Ochii mei sunt ca cenuşa.
În cea de a patruzeci şi noua vară a Revoluţiei s- a săvârşit fratele Galaktion. Nu cu mult înainte să se sfârşească m- a binecuvântat pe mine, robul lui Dumnezeu Innokenti, să duc mai departe cronica. Acesta a devenit canonul meu, căci a întipări vremurile şi evenimentele trebuieşte atâta timp cât nu le curmă Dumnezeu.
În aceeaşi vară a crescut în importanţă Melissa, fiica lui Vlas. Pentru ea a fost înfiinţată funcţia de comisar pentru problemele albinelor. Poate că în state depărtate de noi, această funcţie nu este de primă importanţă, dar aici ea însemna mult, şi în Insulă toată lumea a înţeles acest lucru.
Nu era primul an când umbla zvonul că Suveranul Albinelor nu mai cârmuieşte pe nimeni şi se închide tot mai mult în el, îndepărtându- se de treburile statului. Desemnarea Melissei a devenit o confirmare limpede a acestui lucru. Se spune şi că Vlas a poruncit să i se facă un costum de trântor şi că umblă în el, târându- şi aripile, prin Palat. Noaptea, cică, intră în fagurii construiţi în dormitor şi o sileşte pe Glafira să facă la fel, spunând că fără matcă stupul nu e stup. La primirile oficiale, la care Suveranul Albinelor trebuie totuşi să fie prezent, face ce face şi trece la zumzăit. Şi era limpede pentru toată lumea că va fi tot mai complicat pentru el să conducă statul într- o asemenea stare mintală.
Acum mulţi o numeau pe Melissa conducătoare cu puteri depline a Insulei. În realitate, puterea o împărţea cu ea enigmaticul ei soţ, Valdemar, numit ministru al dezvoltării şi scamatoriilor. El se ţinea în adevăratul sens al cuvântului în umbră, fără a- şi manifesta în vreun fel prezenţa. Când însă se ivea vreo nevoie de ea, nu doar de una sau de două ori şi- a făcut apariţia dintr- un joben, în fâlfâit de aripi de porumbei. Deja de mult nu îşi mai tăia Valdemar asistentele cu ferăstrăul: această îndeletnicire o transferase în cadrul pedepsei cu moartea care se aplica în Insulă.
O particularitate a scamatoriilor lui consta în faptul că, odată dispărute, mijloacele băneşti nu mai apăreau. Şi dacă înainte brelocurile, ceasurile şi bancnotele se întorceau întotdeauna la posesori, acum totul se schimbase. Valdemar uluia onoratul public cu arta dispariţiei. El propunea publicului să îi urmărească mâinile, ceea ce se dovedea însă a fi inutil: atât de mare era darul acestui om. În scurt timp s- au topit fără urmă solda armatei, banii pentru repararea drumurilor şi chiar principalul articol al cheltuielilor insulare: mijloacele pentru întreţinerea albinelor.
În cea de a cincizecea vară a Marii Revoluţii din Insulă au fost organizate mari festivităţi, întrucât se sărbătorea jubileul venirii viitorului luminos. Pentru memorabilul eveniment, Melissa a dispus să se emită o monedă jubiliară. Pe o faţă a monedei a fost imprimat profilul Preşedintelui Kasian, iar pe cealaltă – al Suveranului Vlas, cel care care promovase albina. O astfel de monedă a fost înmânată fiecărui cetăţean al Insulei.
În ziua jubileului, Piaţa cea mare, precum şi străzile adiacente au fost pline de lume. Odată cu salva de tun de la amiază, în balconul Palatului a apărut într- un costum de trântor nou- nouţ Suveranul Vlas. De o parte a lui stătea comisara pentru problemele albinelor Melissa, iar de cealaltă – ministrul dezvoltării şi scamatoriilor Valdemar.
Primul a cuvântat Valdemar, care a spus că ţara întâmpină jubileul de 50 de ani al Marii Revoluţii cu noi realizări şi victorii. Şi cu toate că dezvoltarea a încetinit întrucâtva (nu uitaţi că ducem un război cu Franţa), în domeniul scamatoriilor statul a atins culmi nemaivăzute până atunci. În sprijinul celor spuse, ministrul le- a propus celor adunaţi să scoată monedele jubiliare şi să le pună în palmă.
Fiţi atenţi la mâini, a spus Valdemar.
A pocnit din degete, a scos din joben un porumbel şi, în aceeaşi clipă, monedele din palmele celor prezenţi au dispărut.
Aplauze n- au urmat.
Vă dezvălui un mic secret, a zâmbit ministrul. Voi aţi fost atenţi la mâinile mele, dar trebuia să fiţi atenţi la ale voastre.
În pofida parţialei explicări a scamatoriei, monedele nu s- au întors la posesori.
După Valdemar a luat cuvântul Melissa. Remarcând că, din ziua venirii viitorului luminos, ţara a parcurs un drum glorios, comisara şi- a îndemnat concetăţenii să fie conştienţi de acest lucru, pentru a- l urma spre noi culmi. La aceste cuvinte, Suveranul Albinelor a dat din aripi şi a început să zumzăie. Melissa a dat din cap a încuviinţare, părând a- şi susţine tatăl în aspiraţia lui de a o lua în sus.
În cei cincizeci de ani care s- au scurs, viitorul a reuşit să devină trecut, a continuat Melissa. Aceasta este o însuşire a timpului. Unii pot să spună că acest trecut, dar şi prezentul, nu sunt atât de luminoase cum ar fi de dorit. Consider necesar să amintesc tuturor că Marea Revoluţie a făgăduit un viitor luminos – şi şi- a ţinut făgăduiala.
Melissa a cuprins mulţimea cu o privire care a durat:
Viitorul rămâne ca şi înainte Luminos.
Piaţa a răsunat de ovaţii. Ele s- au înteţit când de balustrada balconului s- a apropiat Suveranul Albinelor. Fremătâd din aripi, Vlas a dat ascultare răgetului mulţimii şi a zâmbit. Niciodată nu mai văzuse un roi aşa de numeros. În clipa aceea, soarele a ieşit de după nori, şi Suveranul şi- a ridicat braţele spre el.
Albinei îi este propriu să tindă către soare, a proclamat el formidabil de desluşit.
Insularii, care nu mai auziseră de mult de la Suveran o vorbire articulată clar, au răspuns cu noi ovaţii.
Cu o neaşteptată agilitate, Vlas şi- a trecut un picior peste balustradă şi a strigat:
Zburăm!
Luându- şi zborul deasupra pieţei, cuvântul a început să strălucească în soare. Înainte ca el să se dizolve în ceruri, Vlas a făcut un pas în spaţiul aerian. Melissa şi Valdemar s- au aruncat spre el, dar a fost târziu.
Zborul lui Vlas nu a fost de durată. Zumzăitul fericit al zburătorului a fost curmat de o bufnitură surdă. Aplecându- se peste balustradă, comisara şi ministrul au văzut pe treptele de marmură ale Palatului trupul mort al Suveranului Albinelor.
MELISSA
După moartea lui Vlas, Suveranul Albinelor, Insula a fost condusă de fiica acestuia, Melissa. În ultimii ani de viaţă ai răposatului, oamenii se obişnuiseră atât de mult să conducă ea, încât învestirea ei cu puterea supremă părea inevitabilă. Melissa a revenit la obişnuita titulatură de şef al statului, numindu- se acum Preşedinta Insulei. Este de remarcat că, în pofida numelui său, Melissa a acordat albinelor mult mai puţină atenţie decât o făcuse tatăl ei.
În cea de a cincizeci şi una vară a Marii Revoluţii, în Insulă a avut loc un cutremur înspăimântător. Nu a durat mult, dar urmările au fost însemnate. Principalele şocuri au fost în Sud, în preajma Muntelui. Şi mai întâi, atât cât îşi pot aminti insularii, s- a observat în vârful Muntelui un fum, şi tuturor le- a fost clar că, dacă Muntele se trezeşte, Insula e ameninţată de pieire.
Traducere din limba rusă și note de Adriana Liciu
Roman în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu.