Unul dintre cele mai cutremurătoare romane despre neasumare și vină colectivă este Casa germană, scris de Annette Hess. Jurnalista și scenarista germană al cărei roman de debut este chiar amintita lucrare – de altfel o excelent de bine primită carte în numeroasele limbi în care a fost tradusă – pune în dezbatere întâmplări generate de procesul Auschwitz de la Frankfurt, început în decembrie 1963. Aduce în lumină o rană nevindecată, un subiect ocolit, ascuns, realizând prin text o îndepărtare a formelor necrozate de vină neasumată. La 18 ani de la încheierea războiului și la 14 ani de la încheierea proceselor de la Nürnberg, într-o Germanie în care plutește peste întreaga întrețesere textuală replica densă a unui personaj, Edith Bruhns: „Lasă trecutul să fie trecut, Eva. Este cel mai bun lucru, crede-mă“. (p.68), se instituie o formă de amnezie colectivă. Nu întâmplător Edith ajunge martor al apărării în procesul de la Frankfurt, confruntându-se cu fiica sa, Eva, în ipostaza de translator din limba polonă al martorilor acuzării. O tăcere vinovată, a mizeriei morale ascunse sub preșul istoriei, este ceea ce se invocă pretutindeni în carte; o tăcere vinovată pe care o sparge, în mintea inocentei traducătoare, evreul David Miller, procuror stagiar în proces:
„– Sunteți toți atât de neștiutori!
– Cum?
– Pentru voi, în ’33 au venit omuleții maro într-o navă spațială și au aterizat în Germania, nu? În ’45 au șters-o apoi din nou, după ce vă impuseseră vouă, sărmanii nemți, acel fascism.“ (p.34).
Remarcabil este, în primul rând, faptul că întregul eșafodaj al romanului este minuțios documentat de Annette Hess, inclusiv prin consultarea voluminoasei arhive a Institutului Fritz Bauer (institutul poartă numele procurorului general, personaj în roman, care a declanșat procedura judiciară împotriva criminalilor de război naziști). Dar de la zguduitoarele depoziții ale martorilor veniți din Polonia, Israel, Ungaria, România, Statele Unite, până la construirea romanului confruntării victimelor trecute prin chinurile lagărului cu foștii opresori, care și-au reluat viața de familie ca și când trecutul a rămas în apele trecutului, niciodată posibil a fi întoarse din curgere, Annette Hess a avut propria sa confruntare, a jurnalistei cu scriitoarea. Rezultatul, romanul în care confruntarea se produce, cum menționam, în chiar sânul aceleiași familii, în care traducătoarea Eva Bruhns plonjează în propria copilărie din casa cu acoperiș țuguiat de la Auschwitz, acolo unde tatăl său fusese bucătar pe întreaga perioadă a funcționării lagărului, este victoria finală a romancierei care propune un produs ficțional remarcabil. Poate că nu ar strica să privim acest roman și ca o invitație la confruntarea cu noi înșine, fie și prin două personaje care au roluri diferite în roman: martorul acuzării cu numele ficțional Otto Cohn, evreu născut la Cluj și stabilit la Budapesta, care și-a pierdut familia în lagăr și farmacistul fără nume din carte, cel care făcea trierea la Auschwitz, mâna dreaptă a lui Mengele, în fapt sasul ardelean Victor Capesius.
Casa germană este, așadar, romanul confruntărilor cu trecutul. Eva Bruhns ajunge printr-o întâmplare translator în procesul de la Frankfurt, în ciuda opoziției propriei familii și a logodnicului ei, Jürgen Schoormann. „Casa germană“ este numele restaurantului familiei Bruhns, în fapt o Germanie în miniatură, care ascunde secrete ale familiei și ale istoriei, în care se confruntă dorința de adevăr a tinerei Eva cu amnezia colectivă a familiei și a Germaniei și în care trebuia menținută tăcerea despre tot ce fusese inuman: „Privirea Evei se oprise între timp pe cotidianele expuse. Toate relatau astăzi pe prima pagină despre procesul care urma să aibă loc. Un titlu cu litere foarte negre suna astfel: «70 la sută dintre germani nu vor procesul»“ (p.66). Încet, în contact de depoziții și documente, Eva devine conștientă de istorie, inclusiv de istoria familiei sale, și se dedică propriilor căutări, consonante cu cercetările oficiale, în ciuda gustului amar pe care îl resimte. Restaurantul deținut de Ludwig Bruhns ajunge, așadar, scena în miniatură a confruntărilor dintr-o Germanie care ar fi preferat să lase ca țesutul grav afectat de rana exterminării naziste să fie umplut de țesuturi noi, într-o fază a granulației care începuse odată cu încheierea proceselor de la Nürnberg. Eva găsește rana în acest stadiu, înainte de a se fi ajuns în faza de epitelizare, în care criminalii de război, deocamdată simpli acuzați, „erau toți tați pașnici de familie, bunici și cetățeni cumsecade“ (p.68). Mai mult, propriul său tată devine erou într-un incendiu și lasă să se înțeleagă, pe parcursul tuturor episoadelor relatate, că nimic nu poate fi în comun cu comportamentul cuiva care a colaborat cu criminalii. Dar rana pe care o tratează prin roman Annette Hess nu este doar cea a vinei criminalilor de război, despre care președintele instanței urma să se pronunțe:
„În numeroasele luni cât a durat procesul, instanța a retrăit toate suferințele și chinurile pe care le-au îndurat acolo oamenii și care vor fi pentru totdeauna legate de numele Auschwitz. Mult timp de-acum încolo, unii din noi nu vom mai putea privi în ochii veseli și creduli ai unui copil… – glasul mereu ferm în toate aceste luni începu să tremure – fără ca în minte să nu ne apară ochii adânciți în orbite, întrebători și fără înțelegere, dar plini de teamă ai copiilor care acolo, la Auschwitz, au mers pe ultimul lor drum.“ (p.349).
Adevărata rană este cea a neasumării. A participării absente la genocid prin tăcerea complice. „N-am avut de ales, fetițo.“ (p.293), se justifică tatăl. „Sunt douăzeci de ani de-atunci. Când ne-am lămurit ce se petrecea acolo era prea târziu. Iar noi nu suntem eroi, Eva, ne era teamă, aveam copii mici.“ și „Doar n-am făcut nimănui vreun rău.“ (p.331), se justifică mama. Copilul care se descoperă pe sine și se simte vinovat pentru tot ce s-a petrecut în lagărele de concentrare, devenit acum matur și conștient de sine, răbufnește: „Ăștia? Cine sunt ăștia? Și voi, voi ce-ați fost? Ați fost o parte din întreg. Și voi ați fost «ăștia!» Voi ați făcut posibil așa ceva. N-ați omorât, dar ați permis ca acest lucru să se întâmple. Nu știu ce este mai rău. Spuneți-mi ce este mai rău!“ (p.342).
Romanul, foarte bine scris, putând fi lecturat și ca saga a familiei Bruhns, poartă în el mesajul dur, singurul vindecător, de altfel, despre vina indiferenței, dublată de amnezia acoperitoare. Este o excelentă poveste a confruntării cu trecutul din noi, cu relele neasumării pe care evităm să le considerăm a fi vini. Există, de fiecare dată, un altcineva vinovat sau mai vinovat. Există, de fiecare dată, un rău dus mai departe, printr-o amăgitoare plăcere de a găsi prin și pentru justificarea faptelor noastre anumite căderi, dezechilibre. Ilustrativ e cazul lui Annegret, sora Evei, asistentă medicală la maternitate, producând rău bebelușilor doar din dorința maladivă de a îi îngriji și proteja ulterior. Annegret devine o emblemă a unei Germanii ascunzându-și vinile, reclamând normalitatea și arătându-se protectivă față de cei care au avut de suferit în urma unei complice neasumări colective.
Plonjonul în istoria Evei e plonjonul în istoria zbuciumată a propriilor noastre neasumări. Cartea Annettei Hess produce o lectură dureroasă, dar vindecătoare. O ieșire de sub cupola unei amnezii care împinge spre anomie.