Auschwitz sau despre ignoranță ca sursă a răului

Cartea lui Eddy de Wind, singura lui carte, Auschwitz, ultima stație. Povestea mea din lagăr: 1943-1945, poate fi citită în multe moduri. Cu siguranță și ca roman. E o scriere tulburătoare, singura realizată în lagăr, așezată pe unul dintre caietele pregătite pentru a fi notate listele cu cei trimiși la moarte. Am avut o oarecare temere în a mă apropia de această carte. Credeam că după Regele Arinilor al lui Michel Tournier nimic nu poate fi scris cu atâta putere despre experimentele lui Mengele, fără să știu că, de fapt, această carte preexista, dar că destinul ei fusese cumva deturnat într-o Olandă în reconstrucție, nepregătită să-și vindece rănile. Credeam că nu există experiență mai tulburătoare decât însăși vizitarea complexului Auschwitz-Birkenau, loc în care te invadează poveștile tuturor celor care te privesc din spatele fotografiilor în alb-negru, slăbiți și lipsiți de voință, care probabil făcuseră deja pactul cu moartea.

Auschwitz, ultima stație este povestea din interior. Spuneam că poate fi citită ca roman căci autorul ei, Eddy de Wind, construiește un personaj ficțional, Hans Van Dam, asupra căruia reușește să transfere și faptele, și gândurile, și sentimentele. Dar cartea aceasta, scrisă in situ, reconstruind viața din interior, nedeplasând, așadar, și centrul de greutate al faptelor în ficțional și necăutând excepționalitatea, senzaționalul în cel mai cutremurător dintre experimentele îndreptate împotriva oamenilor, este una care vorbește despre misiunea înțeleasă în urma miracolului rămânerii în viață: aceea de a duce mai departe povestea, pentru ca acte cumplite de acest fel să nu se mai întâmple. Printre supraviețuitorii lagărului, această carte a fost cartea dintâi, cartea de referință; literatura despre atrocitățile din acele locuri a izvorât cumva și din consultarea cărții Auschwitz, ultima stație. Lucrarea a fost publicată la un an după eliberare, în Olanda, la Editura De Republiek der Letteren, dar s-a bucurat de circulație doar printre cei care au supraviețuit atrocităților, pentru că societatea nu era pregătită pentru o astfel de carte și pentru că editura a dat curând faliment. A fost republicată o a doua ediție în 1980, pe fondul apariției curentului neonazist, dar din nou cartea nu s-a putut bucura de receptare, pentru că și noua editură, Van Gennep, începuse să aibă probleme financiare. O a treia șansă pentru lectura cărții vine acum, la 75 de ani distanță de la prima ediție, când suntem parcă mai pregătiți să ne confruntăm cu propriile traume, cu rănile istoriei noastre, și când ediția românească a lucrării, apărută la Humanitas Fiction în colecția „Raftul Denisei“ se bucură de lectură pentru că, în fond, aceasta a fost misiunea lui Eddy de Wind, de a nu face uitată povestea.

Radiografia din interior a lagărului este remarcabilă, realizată cu luciditate și printr-un discurs lipsit de orice nuanță revanșardă. Chiar și atunci când în povestea încărcată de factualitate sunt inserate gândurile protagonistului, nu răzbunarea e căutată, ci mai degrabă fundamentări, justificări ale unor acțiuni proiective. O explicație nu poate fi nicidecum găsită. În lipsa oricărei speranțe, personajul Hans se devoalează pe interior în episoade care sunt destul de rare, iar când acestea apar în înșiruirea de fapte poartă în ele o greutate și o consistență inegalabile. Această analiză lucidă a personajului este una care vine din partea unui specialist în psihiatrie și psihanaliză (la data scrierii cărții avea luat rezidențiatul în psihanaliză în secret, la Amsterdam), care privește pe parcursul întregii lucrări cu aceeași luciditate apăsătoare, cu toată greutatea care se poate da unor asemenea sentințe. Unul dintre personajele aparent nesemnificative în derularea lucrării este chiar doctorul Josef Mengele, Todesengel, cel care apare în carte în câteva episoade – aflăm dintr-un interviu pe care l-a acordat fiul lui Eddy, Melcher de Wind, lui Marian Voicu, pentru Târgul de carte și experiențe culturale LibFest (25-28 martie 2021)1, că doctorul fără nume care făcea trierea în chiar deschiderea cărții este același odios personaj. Pe Mengele îl găsim în ipostaza de Lagerarzt, cel pe care Hans, bolnav, îl roagă să-i salveze viața. Despre această ipostază comentează protagonistul Hans împreună cu soția lui, Friedel, în aceeași notă a lucidității profunde:

Se întâmplă des să nu te poți înțelege deloc cu SS-iștii tineri, dar cei în vârstă, care săvârșesc rele fără număr, au uneori suflet pentru lucrurile mici. Cum a fost acum cu tine.

Nu cred că asta-i scapă de vină, reflectă Hans. Dimpotrivă, tinerii sunt crescuți cu ideologia Boden und Blunt, ei n-au cunoscut altceva. Dar tocmai bătrânii, precum Lagerarzt-ul, arată prin aceste mici gesturi că ei încă ascund urme ale educației anterioare. Ei au învățat altceva și, prin urmare, ar fi putut rămâne oameni. De aceea, poartă vină mai mare decât tinerele vite naziste care n-au trăit nimic mai bun.“ (pp.165-166)

Absolvent al studiilor de Medicină la Universitatea din Leiden, cu rezidențiat în psihanaliză la Amsterdam, Eddy de Wind optează voluntar pentru lagărul de la Westerbork cu scopul de a își găsi mama, trimisă între timp la Auschwitz. Se căsătorește cu Friedel – personajul care își păstrează numele în roman –, o tânără infirmieră de la Westerbork, și sunt deportați împreună la Auschwitz. Povestea începe de aici. Noul lagăr se dovedește a fi ultima stație pentru că evreii, închiși fără vină, fără proces, fără termen de execuție, n-au cum să fie eliberați. În lagăr cei doi sunt despărțiți, Friedel fiind trimisă în Block 10 sau Experimentalenblok, locul din care erau selectate persoanele pentru experimentele lui Mengele. Viața din lagăr devine pentru personajul Hans o continuă osteneală pentru a o căuta și găsi pe soția lui, Friedel. Romanul se rescrie în derulări ale căutării de celălalt, într-o ingenuă poveste de dragoste aruncată în cel mai cumplit decor al traumelor. Povestea de dragoste este cea care aduce lumină și speranță în text, cea care transformă așteptarea și chinurile în pasaje peste care cititorul poate trece mai ușor sperând, așteptând alături de personajul său viitoarea întâlnire. Romanul se încheie cu separarea celor doi și cu lipsa oricăror vești (nu și a speranței) de a se regăsi. Dar dincolo de această poveste, el se încheie cu speranța intactă în umanitatea care va înțelege ceea ce s-a întâmplat spre a nu mai repeta eroarea, chiar dacă gândurile sale sunt încărcate de vina supraviețuitorului.

Auschwitz, ultima stație redă ororile lagărului cu o claritate a camerei cinematografice de o acuratețe extraordinară. Dar aceste orori nu sunt lecția pe care o predă Eddy de Wind. Ele sunt faptele care trebuiau așezate în derularea fidelă a întâmplărilor pentru a nu fi uitate. Lecția cărții este simplă: povestea trebuie spusă, vălul necunoașterii interioare, al ignoranței profunde, trebuie înlăturat pentru a fi dată o șansă binelui. Prin binele afirmat transformarea lăuntrică se produce și cartea duce cu sine mesajul moral și avertismentul în raport cu orice coagulare a răului în jurul nucleelor ideologice, a bulelor în care convingerile sunt hrănite cu ideologii. Poate mai mult decât altcândva, pe fondul unei radicalizări alimentate de rețelele sociale, cartea lui Eddy de Wind ar trebui să circule spre a lumina dedesubturile întunecate de ignoranță.

1 Marian Voicu. (2021). Dialog, Editura Humanitas. Auschwitz, ultima stație de Eddy de Wind. Invitați: Melcher de Wind și Marian Voicu. LibFest. Libris.ro [online]. URL: https://www.facebook.com/libris.ro/videos/118692126843 1212 (Accesat la 27 martie 2021).