Biologii evoluționiști judecă altruismul în termenii unui calcul rațional făcut de o entitate abstractă și imaterială (specia) și transpus pe cale chimică sau genetică în membrii ei: unii trebuie să se sacrifice pentru binele colectiv. Edward O. Wilson nu doar că nu face excepție, ci aprofundează această teză, el fiind și fondatorul sociobiologiei, disciplina care studiază apariția și dezvoltarea eusocialității la animale, inclusiv la om.
Tema principală a cărții de față este explicarea altruismului – acel comportament aparent paradoxal care presupune sacrificarea individului, mai precis a unei categorii de indivizi predeterminați genetic, așa cum se întâmplă în cazul termitelor, furnicilor sau al albinelor, la reprimarea propriului lor instinct de reproducere în favoarea exclusivismului reproducător al unei regine-mamă, în vreme ce ei se „mulțumesc“ să apere cuibul sau să îngrijească progenitura mătcii. Rațiunea unui asemenea comportament „aberant“ este succesul „grupului“ din care indivizii respectivi fac parte. Iar succesul este pe măsura sacrificiului individual din moment ce termitele și furnicile sunt insectele „supreme“ – ca longevitate și ca biomasă. Tot astfel, crede Wilson, se explică și succesul fulminant al lui Homo sapiens – unde diviziunea muncii este temelia achizițiilor sale pe plan cognitiv, tehnologic și artistic.
Mai întâi să-i recunoaștem lui Wilson un merit indubitabil. Wilson are o intuiție formidabilă atunci când analizează ființa umană prin comparație cu alte ființe – aflate totuși într-o altă clasă: insectele sociale, mai precis termite, furnicile și albinele. El subliniază avantajul pe care-l aduce în cazul acestora și în cazul omului împărțirea grupului în două componente esențiale: una se dentară, rămasă în interiorul cuibului (regina-mamă) sau în apropierea cuibului (apărătorii cuibului, soldații) și una mobilă, exploratoare (căutătoare și furnizoare de hrană). Spun „intuiție“ pentru că am impresia că Wilson insistă exagerat de mult pe un singur aspect al acestei organizări, anume diviziunea socială /a muncii, scăpându-i tocmai ceea ce are ea specific și esențial. Ideea diviziunii muncii ca origine a societății este una pe cât de veche, pe atât de banală. Și ea nu explică în niciun fel supremația anumitor ființe sociale (termitele, furnicile, albinele și oamenii) câtă vreme, așa cum el însuși recunoaște, o regăsim și în cazul altora (hienele, de pildă). De asemenea, diviziunea socială nu este absolut deloc legată de reprimarea instinctului de reproducere individuală la om (așa cum se întâmplă la insectele sociale studiate de Wilson). În plus, cum vom vedea mai jos, altruismul uman pare să fie cu totul răsturnat față de altruismul albinelor sau al furnicilor.
Atras doar de tușele cele mai groase ale evoluției – Wilson face din diviziunea „muncii“ originea profundă a societății ignorând diferența specifică a „diviziunii“ în cazul furnicilor, albinelor și omului, anume capacitatea acestora de a transmite informații celorlalți membri ai grupului. Într-adevăr, furnicile, termitele, albinele și oamenii au capacitatea de a comunica despre un obiect aflat la distanță – capacitate nemaiîntâlnită la alte ființe sociale (celelalte comunicând doar despre obiecte sau intenții aflate în proximitate, imediat vizibile sau realizabile.) Cimpanzeii de pildă se cheamă unii pe alții atunci când descoperă o sursă de hrană, în vreme ce albinele și furnicile se întorc la cuib și îi informează pe ceilalți cu privire la descoperirea făcută. Albinele folosesc chiar un anumit dans prin care se crede că informează cu privire nu doar la direcția în care se află sursa de hrană, dar chiar și cu privire la anumite detalii specifice. Feromonii joacă un rol esențial în comunicarea insectelor sociale (furnici, termite, albine) – albinele „marcând“ printr-un feromon specific inamicul asupra căruia se năpustesc „soldații“ stupului. Comunicarea umană se face prin gesturi, mișcări (unii autori afirmând că gesticulația este originea limbajului articulat) și prin sunete articulate – dar, redusă la esențial, are exact aceeași natură cu cea a insectelor sociale: explorarea sau pionieratul. Mai precis, împărțirea unui grup într-o parte „nomadă“, exploratorie, mobilă – și una (majoritară?) sedentară, rămasă în „cuib“, cea de-a doua parte putând fi informată și la rândul ei mobilizată și îndrumată de către „nomazi“ (de)spre un obiect descoperit în incursiunile lor. Așadar abia această diviziune lingvistică sau comunicațională declanșează imensul salt evolutiv ce a dus la supremația insectelor sociale și a omului – și nu diviziunea de tip „altruist“ care constituie centrul în jurul căruia gravitează toate speculațiile lui Wilson din această carte.
Cum am anticipat deja, diviziunea altruistă – deși este într-adevăr demonstrată în cazul insectelor sociale – lipsește cu desăvârșire în cazul omului. Edward O. Wilson se străduiește – forțat și stângaci – să aducă dovezi în sprijinul prezenței diviziunii altruiste la om. Existența călugărilor și homosexualilor arată, după el, că există și în om o predispoziție genetică la „altruism“, în sensul că anumiți indivizi își sacrifică propriul interes reproducător, lăsând perpetuarea speciei în seama altora.
Pe lângă faptul că argumentele invocate de Wilson în favoarea prezenței altruismului biologic la oameni frizează stupiditatea, trebuie spus că în privința speciei umane unele acte de altruism (multe? majoritatea?) nu au absolut niciun sens, ba chiar sunt cu totul absurde din punct de vedere biologic: îngrijirea bătrânilor, a bolnavilor, a copiilor neviabili sau neintegrabili social. Nicio insectă socială nu-și protejează „membrii inutili“ ai grupului, eliminându-i cu o cruzime „firească“. În privința omului, schema explicativă elaborată de Wilson ne face să înțelegem doar de ce părinții sau bunicii își îngrijesc copiii (sunt și genele lor acolo), nu și de ce copiii le poartă grija părinților și bunicilor (întreprindere fără absolut nicio semnificație biologică). Explicație parțială și părtinitoare, falsificată de cealaltă jumătate a faptelor – omisă (intenționat?) de autorul Genezei…
Să mergem un pic mai departe. În lumea insectelor sociale, unde guvernează „altruismul biologic“ (care nu este altceva decât un egoism al speciei) individul reproducător (regina mamă) este – în orice fel am înțelege acest cuvânt – membrul cel mai puternic al grupului, în vreme ce „lucrătoarele“ sau „soldații“ sunt indivizii (mai) slabi – insuficient dezvoltați, rămași într-o stare cvasilarvară, lipsiți de ovare etc. Dar ce numim altruism în lumea omului nu este cumva tocmai opusul acestui „altruism biologic“? Nu denumim ca altruiste tocmai acele acte în care sănătosul se sacrifică pentru bolnav, tânărul pentru bătrân, normalul pentru infirm, „stăpânul“ pentru „sclav“, „geniul“ pentru „mulțime“, într-un cuvânt individul puternic pentru ceilalți mai slabi decât el? Nu este doar o viziune politică modernă aceea care-i acordă regelui sau reginei rolul sacrificiului de sine. E cât se poate de semnificativ că anumite triburi își aleg, ritualic, un „rege“ sau o „regină“ pe care îi sacrifică la propriu. Dar nu este la fel de revelatorie imaginea Mântuitorului pe cruce – a celui mai presus de noi care își dă viața pentru noi toți? Cele mai dotate, cele mai geniale spirite și-au dat viața, timpul, sănătatea, liniștea pentru progresul umanității – adică pentru ca acea mulțime formată din indivizi mediocri (mult mai slabi decât ei) să poată prospera și să-și poată perpetua genele în bună pace și într-un confort pe care habar nu au cui îl datorează. Sunt inventatorii, geniile, salvatorii și mântuitorii umanității – indivizii ei slabi, „soldații“, lucrătorii lipsiți de capacitate reproductivă? Dimpotrivă, tocmai ei sunt cei mai puternici indivizi ai speciei – și abia cazul lor ilustrează, în sens propriu, ideea de altruism și de sacrificiu de sine.
Totuși – așa cum am putut vedea – există ceva comun între specia umană și insectele sociale și deci și între acești membri aleși ai grupului și „lucrătoarele“ furnicilor. Dar nu este vorba despre reprimarea instinctului reproducător, ci de ceva cu mult mai profund – și cu mult mai simplu – explorarea ținuturilor necunoscute, îndepărtate de „cuib“ și întoar cerea cu informații la „matcă“, la grupul de origine, informații care-i conferă acestuia un avantaj insurmontabil în lupta pentru existență. Așadar, nu altruismul reproducător, ci această diviziune lingvistică sau comunicațională asigură su premația insectelor sociale și a omului.
P.S.: Aș mai adăuga ceva în final. Unele dintre asumpțiile făcute de Wilson privitor la originea omului țin de o mitologie „științifică“ – fapt într-un fel de înțeles căci asupra originilor nu putem în mare parte decât specula. Una dintre ele privește originea stăpânirii focului. Conform acestei „mitologii“ pe care Wilson o preia în mare măsură omul a descoperit focul în urma incendierilor pădurilor de către fulgerele și trăsnetele căzute asupra lor. După Wilson explicația e simplă: iei un tăciune, pleci cu el – și ai devenit stăpânul focului. Sigur, am accepta bucuroși o asemenea explicație dacă am putea presupune că înaintea focului omul își procurase, din spirit de prevedere, anumite materiale ignifuge. În caz contrar, transportarea tăciunilor ar fi întâmpinat anumite dificultăți, doar dacă, din nou, nu am presupune că primii oameni aveau o piele de salamandră. Prea multe presupuneri! Cred că o altă ipoteză este mult mai rezonabilă: descoperirea focului a implicat adoptarea sedentarismului de către primii oameni tocmai pentru că numai așezați într-un loc îl puteau întreține (neștiind – e de presupus – pentru multă vreme cum să-l producă). Două argumente „arheologice“ în acest sens: 1. vatra este considerată centrul unei așezări și al unei case; 2. tradiția menținerii unui foc permanent aprins în casă – prezentă pe altarele din casele romanilor sau indienilor, la noi sub forma candelei – vine cel mai probabil din vremuri imemoriale, având un sens cât se poate de practic, disimulat ulterior printr-o semnificație sacră.