Umbrele unui centenar

Un eveniment istoric de seamă poate conține complexități, episoade contradictorii, derivații dezagreabile care scapă în timp conștiinței publice. Perspectiva păstrează exclusiv contururile sale de căpetenie, idealizatoare. O analiză atentă e în măsură a aduce la suprafață ceea ce părea scufundat în uitare, completînd prin expresivitatea detaliului ansamblul monumental. E ceea ce întreprinde Constantin Călin luînd în vizor centenarul Marii Uniri pe care l-am marcat nu demult. Două precizări cu gust analogic pe care ni le oferă circumscriu moralmente factura laborioasei d-sale reconstituiri: „Am pornit (…) precum un reporter, ca și cum evenimentele despre care voi scrie s-au întîmplat ieri și sunt încă nedeslușite“. Ca și: „Aidoma pasionaților de «vînat mărunt», m-am concentrat asupra amănuntelor. Puse sub lupa atenției, din ele se profilează un «inedit» ce merită relevat“. „Drumul spre Alba Iulia“, precum spre o Mecca a istoriei naționale, n-a fost ușor, început în 1917, la Odessa, „unde se adunaseră o parte din refugiații români, spre a trece apoi pe la Chișinău, Akerman, Cernăuți, Oradea“. Reprezentînd o „verificare a sufletelor“, Unirea a avut tangențe inclusiv cu români „slabi de înger“, „oameni mici ai zilelor mari“. De pildă, maramureșeanul Petru Mihali, care nu mai știa limba română și care n-a ezitat a declara în Parlamentul maghiar că românii „vor să rămînă mai departe credincioși națiunii ungare“. Ca și bucovineanul Aurel Onciul, care, prevalîndu-se de jurămîntul acordat ultimului împărat al Austro-Ungariei, aprecia că românii „n-ar avea ce să caute“ în Bucovina. Nu de puține ori teza libertății etnice a creat tensiuni între grupurile în cauză. Pantelimon Halippa își amintea: „Întîi am fost prieteni cu ucrainienii, căci aveau același scop, dar mai tîrziu, după ce și-au atins scopul, și-au aruncat privirile asupra Basarabiei“. Nici reformele solemn anunțate inițial nu au fost traduse în fapt. Preciza Nicolae Iorga: „«Hotărîrile de la Alba Iulia», stipulate în «Rezoluțiune», n-au fost aplicate în termenii promiși. În ele se vorbea, de pildă, de «reformă agrară radicală», astfel ca țăranul «să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atît cît s-o poată munci el și familia lui» și de faptul ca «muncitorimii industriale» să i se asigure «aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state din Apus»“. O imprevizibilă lipsă de coeziune a factorilor politici intervenea în chip nefast. Cezar Petrescu formula un mîhnit reproș: „Minunea Unirii s-a săvîrșit într-o însuflețire pe care am uitat-o prea repede, după cum prea repede am uitat durerile în care a fost pregătită. După zece ani, puși față în față cu sufletele noastre, mulți dintre noi am avea cuvînt să ne mustrăm pentru atîtea jurăminte pe care le-am călcat și pentru atîtea făgăduieli pe care le-am uitat“. Cum să nu reflectăm la starea de lucruri de atunci, similară în atîtea privințe cu ceea ce s-a petrecut la noi în perioada de după 1989? Nu au o stranie rezonanță actuală rîndurile deploratoare ale lui Nichifor Crainic? „Toată politica noastră în această vreme a fost o gălăgie asurzitoare, o zavistie formidabilă, o dușmănie a tuturor împotriva tuturor. Ne-am sfîșiat unii pe alții de parcă n-am fi fost oameni, ci cîini turbați“. La rîndul său, Octavian Goga atinge punctul vulnerabil al tentației pecuniare, menționînd „preocupările materiale“ ale noii protipendade ce alerga „după zgomotul zarafilor“. Festivismul pompos al „comemorărilor“, al inaugurării de monumente și troițe îl ofusca pe Perpessicius: „Cine s-a strecurat printre cimitire și abatorii de spital a fost fericit și a luat-o dacapo. A, desigur, jurnalele, ordinele de zi, literatura războinică am aruncat în circulație destule locuri comune și fiecare și-a făcut o mică provizie pentru zile mari. Cultul Eroului necunoscut? Cu plăcere, hai să-i depunem o coroană pe scumpa lui lespede. Victimele de război? O, bieții oameni, și dă-i cu lacrimi, dă-i cu discursuri, și dă-i cu bezele. Cam asta e tot. Ce-a căzut printre degete, din 1918 și pînă astăzi, nu face decît să confirme lipsa oricărei conștiințe naționale“. G. Călinescu consemna: „Politica noastră de aprigi cupidități“, iar Ion Agârbiceanu indica declinul mediului tradițional, unde „bătrînii Bisericii“ nu mai găsesc atmosfera prielnică din pricina „politicianismului introdus și la sate“. O sărăcie lucie se înstăpînea cu repeziciune în mediul rural, astfel că, după datele comunicate de Consiliul Superior al Agriculturii, în multelogiatul an 1938, existau 250.000 de gospodării țărănești fără nici o găină, 1.500.000 fără un porc, iar, după cum aflăm dintr-o altă sursă, consumul de carne anual înscria incredibila proporție de 2,87 kg. pe cap de locuitor. Așadar o tristă cortină demagogică s-a tras peste trecut, cînd am evocat Marea Unire în termeni exclusivi luminiscenți, ca și cînd n-am dori să provocăm prezentul postdecembrist. Complementar decepționant, prin similitudini cu ceea ce ne-a înfățișat trecutul. Istoria pare a se repeta. Oare certurile politice sonore nu țin și azi afișul? Oare nu avem un egotism arivist și lacom, în vreme ce categorii ale populației se văd abandonate mizeriei? Condeiul lui Constantin Călin trage concluzia disidentă: „Poziția din care am celebrat Unirea n-are legătură cu adevăratul nostru statut, care nu mai e acela de «lider regional», cum am fost la începutul celuilalt secol. Centenarul ar fi trebuit să fie ocazia pentru o lecție de realism, care să ne trezească, să ne «deștepte». Să ne polarizeze sufletește, să ne învioreze. N-a fost! Cert, am decăzut; ce facem însă ca să renaștem? Cum schimbăm atmosfera socială? Cum alungăm decepționismul dat de faptul că, în general, «lucrurile merg într-o direcție greșită»? Suntem îndeajuns de lămuriți asupra aspirațiilor noastre? Iar șirul întrebărilor grave – pentru mulți – nu se oprește aci…“. Cum l-am putea contrazice?