Unul dintre intelectualii transilvăneni de elită, medicul și scriitorul Mircea Gelu Buta, a alcătuit recent, sub titlul Urme ale unor oameni de seamă, o panoramă de istorie culturală a „oamenilor de seamă“ care provin din Bistrița sau au fost legați, într-un fel sau altul, de acest spațiu. Cel mai adesea, într-un fel încă necunoscut (sau prea puțin cunoscut) publicului. Trebuie spus, mai întâi, că acest efort de reconstituire istorică se înscrie într-un fenomen mai larg de diversificare a centrelor culturale, început timid în anii 1980 și continuat cu forțe proaspete după 1989. În cadrul lui, pe lângă Capitală și marile orașe de tradiție culturală – Iași, Cluj- Napoca, Timișoara, Craiova –, în deceniile din urmă s-au afirmat benefic orașe ca Alba Iulia, Piatra Neamț, Satu Mare, Arad sau Brașov. Între acestea, datorită sprijinului autorităților locale și al unor cărturari de vocație, care au ridicat instituții (cum ar fi Ioan Pintea, directorul Bibliotecii Județene „George Coșbuc“ sau Olimpiu Nușfelean, directorul revistei „Mișcarea literară“, dar și alții), municipiul Bistrița și județul Bistrița-Năsăud ocupă un loc aparte, prin galeria de manifestări culturale pe care le-au găzduit de-a lungul timpului. Unele dintre ele, cum a fost aniversarea de 150 de ani a poetului George Coșbuc, din 2016, sau Turnirul de Poezie de la Colibița, din 2017, având chiar o anvergură națională. Mircea Gelu Buta și-a asumat, însă, misiunea de a scoate la iveală ceea ce anii și regimul comunist făcuseră să treacă într-o nemeritată uitare. Și anume, tradiția culturală bistrițeană, parte din istoria culturii române din Transilvania și componentă indelebilă a patrimoniului nostru spiritual. Tradiție pe care, de altfel, în calitate de director al revistei „Arhivele Bistriței“, scriitorulmedic o cunoaște de la sursă, în urma unor cercetări documentare care au furnizat numeroase surprize și reconsiderări. Urme ale unor oameni de seamă începe – în mod firesc – cu „patronul“ poeziei moderne din Transilvania, Andrei Mureșanu, și se încheie cu o binevenită recuperare: cea a muzicianului Constantin Pavel, creatorul Operei Naționale Române din Cluj-Napoca. Pe parcurs, cartea ne prilejuiește întâlniri privilegiate cu personalități de anvergură ale culturii române: scriitori (Alexandru Odobescu, George Coșbuc, Lucian Blaga), istorici (Nicolae Iorga), oameni ai Eclesiei (Patriarhul Miron Cristea), oameni politici (Alexandru Vaida- Voevod), tipografi (George Matheiu), publiciști (Matei Eminescu). Unii, având legături cunoscute, în mare, cu Bistrița, alții, dezvăluindu-și în paginile prezentei cărți, pentru prima dată, acest capitol al biografiei lor intelectuale. Respectivele legături sunt, de prisos să adaug, documentate minuțios și convingător, prin acte și dovezi materiale, dintre care nu puține sunt reproduse în facsimil și în volum, putând fi consultate nemijlocit. Trebuie spus de la bun început – așa cum face și Ioan-Aurel Pop în cuvântul introductiv ce deschide cartea – că demersul lui Mircea Gelu Buta nu este unul parohial, de mică istorie apologetică regională. Dimpotrivă, două sunt axele de rezistență, care fac din Urme ale unor oameni de seamă o apariție notabilă în peisajul istoriei culturale actuale: 1) preocuparea de a creiona o tradiție spirituală bistrițeană și 2) dimensiunea națională a acestor prezențe regionale, demonstrată atât prin valoarea personalităților care le ilustrează, cât și prin convergența unor inițiative locale cu marile momente ale istoriei noastre. Aceasta face ca volumul să se citească din scoarță-n scoarță și cu folos, chiar și de către cei neinteresați îndeaproape de istoria bistrițeană. Cu atât mai mult, cu cât Mircea Gelu Buta scrie sobru, limpede, fără urmă de stil encomiastic și fără tentația exagerării, atât de des întâlnită, din păcate, în alte cercetări care-și propun să revalorizeze istoriile locale. Privind dinspre Bistrița – mai exact, dinspre patrimoniul spiritual, material și imaterial, al vechiului burg transilvan – către ansamblul culturii române, autorul vede clar în ce constă valoarea descoperirilor și a reconsiderărilor pe care le operează. Care nu vizează detalii de arhivă, ci circuitele ample ale spiritului românesc, cu dimensiunea europeană pe care acesta o are peste munți. Parafrazându-l pe Alexandru Piru, aș spune, de pildă, că Mircea Gelu Buta nu caută să descopere fusul de tors al mamei lui George Coșbuc într-un târg de vechituri din Năsăud, ci sensurile adânci ale relației poetului cu spațiul natal. Un spațiu părăsit forțat, în condițiile aspre ale existenței scriitorului român în Transilvania supusă maghiarizării, la finele secolului al XIX-lea, și în care Coșbuc s-a întors ori de câte ori a avut ocazia, după reglarea statutului său în Regatul României. Dar, deși biografii poetului au menționat vizitele lui regulate în Năsăud, o documentare exactă și detaliată a receptării operei sale tocmai în spațiul-matrice al copilăriei și tinereții nu exista până acum. În două dintre cele trei secvențe care alcătuiesc capitolul „Statuile poetului George Coșbuc“, pornind de la prezența sa plastică în spațiul bistrițean, Mircea Gelu Buta realizează o binevenită documentare a celor două sărbători care au omagiat opera coșbuciană: centenarul din 1966, respectiv, sesiunea de comunicări din 1978, consecutivă dezvelirii bustului realizat de sculptorul Gavril Covalschi. Cea de-a treia secvență recuperează o uitată tabletă argheziană, interesantă măcar prin sigiliul geniului celui care avusese privilegiul de a-l cunoaște, în anii debutului, pe Coșbuc la București. La fel de interesante, pline de descoperiri neașteptate, sunt capito – lele consacrate lui Alexandru Odo – bescu, Nicolae Iorga și Lucian Blaga. Primii doi nici măcar nu sunt ardeleni, darămite bistrițeni, însă spiritul detectivistic al scriitorului-arhivar a descoperit, la fiecare dintre ei, o fațetă „de Bistrița“. Odobescu călătorește în Ardeal, în 1894, invitat de peda – gogul Vasile Grigore Borgovan, și poposește îndelung pe meleagurile bistrițene. Călătoria a fost documen – tată printr-un lung reportaj publicat în „Convorbiri literare“, de care Mircea George Buta se folosește ca „scenariu“ al unei reconstituiri biografice, utile pen tru înțelegerea atmosferei culturale a Bistriței de odinioară. Pe lângă pedagogul Borgovan (împreună cu care scriitorul a semnat mai multe cărți didactice), Odobescu a întâlnit la Rodna un coleg de la Academia Română, Florian Porcius, eminent botanist, și peste tot a găsit o atmosferă de tradiții străvechi și contemporan interes pentru literatură. Drept dovadă, spune autorul reconstituirii, primul liceu românesc din Bistrița, înființat în 1923, a primit numele autorului lui Pseudokynegetikos.
Interesul lui Nicolae Iorga pentru spațiul bistrițean este de altă natură, și anume, istorică. Capitolul pe care i-l consacră Mircea Gelu Buta este o dovadă peremptorie a deschiderii naționale în spiritul căreia este gândită cartea sa. Căci călătoriile lui Nicolae Iorga prin Transilvania, în 1898 și 1903 (din care aveau să iasă, între altele, volumul Sate și preoți din Ardeal, 1904), au alt scop decât turismul. La Bistrița, încă tânărul savant „defrișează“ arhivele locale, căutând tot ceea ce putea alimenta sintezele sale, atestând o sete de cunoaștere în detaliu a istoriei românilor și importanța spațiului bistrițean în istoria Transilvaniei, a relațiilor dintre principatele românești. La fel de interesante sunt și capitolele consacrate lui Lucian Blaga, Alexandru Vaida-Voevod sau Matei Eminescu. Primul a vizitat des Bistrița, între cele două Războaie Mondiale, cel de-al doilea a studiat la Gimnaziul săsesc din localitate, iar fratele mai mic al lui Mihai Eminescu a devenit chiar bistrițean cu acte în regulă, casa sa fiind astăzi sediul colecției de manuscrise a Bibliotecii Județene „George Coșbuc“. Evocările episoadelor bistrițene ale celor trei sunt spumoase și adaugă tușe noi portretelor cunoscute. Însă revelația o constituie capitolul consacrat muzicianului Constantin Pavel, creatorul Operei Naționale Române din Cluj- Napoca, personalitate bistrițeană complexă, pe care evocarea lui Mircea Gelu Buta ne-o restituie amplu, scoțând-o dintr-o nedreaptă ocultare.
Citind acest volum substanțial, bogat ilustrat cu material documentar valoros, excelent reprodus grafic, nu numai că îți vine să exclami, asemeni cronicarului, „Nasc și-n Bistrița oameni!“. Ci și să te întrebi câte astfel de centre culturale mai sunt în țară, îngropate în indiferența generală, așteptând un cărturar de talia lui Mircea Gelu Buta…