Poeta Gabriela Chiran adună sub un titlu misterios un număr important de texte lirice, aproape o sută, într-un volum elegant (coperta aparține tot unui poet, Adi Cristi). Comunicarea este pusă limpede sub semnul unor angoase. Singurătatea poetei, care se produce de altfel în mijlocul lumii, îi dă neliniști metafizice, spaime difuze. Pericolul vine de unde nu se așteaptă nimeni, de la elementele cele mai comune și mai pașnice: și rădăcina și frunza și fructul/ toate ucid teme-te și de umbra lui a arborelui ucigaș. Libertatea e „falsă“, doar negrul e „curat“, iar poezia – vai de ea – e un rău incurabil în timp ce floarea ațâță floarea e pizmuită jelește. Atâta mizantropie și temeri declarate că obiectele familiare complotează într-un cod secret și la un moment dat vor sări asupra instanței lirice nimicind-o ar putea să pară cititorului excesive dacă nu ar fi așezate pe un fond de imaginație, pe o lume cu o largă varietate pe care, deși se teme de ea, poeta nu o refuză. Ba dimpotrivă. Gândul că o fereastră deschisă, chiar dacă este zidită, prezintă primejdie (ți-am spus: ferestrele astea nu trebuie niciodată deschise) nu o determină pe autoare să nu privească la cer, care e la locul lui. De fapt, Gabriela Chiran are în permanență un impuls ludic, are simțurile amețite de joc. Ea înscenează un spectacol de umbre în care proiecția obiectelor le preschimbă în cu totul altceva pe fiecare. Raiul e negru, zice poeta, care în alt poem vorbește de o mulțime de culori care se preschimbă în negru, dar știți ? negru curat. Este adevărat că un negru curat este preferabil unui alb murdar. Toate textele sunt niște obiecte suprarealiste, ele nu sunt niște „fabule“ care se pot decodifica într-un sens univoc, ci niște lăzi de recuzită, răsturnate pe scenă, din care cad, se scurg obiecte dintre cele mai diferite și ele compun o imagine totală creatoare de atmosferă. Așa cum nu putem înțelege ce caută cadranele ornicelor lui Dali atârnate pe ramurile salcâmului, cum nu ne dăm seama de ce Luna nouă răsare fix deasupra melonului unui bărbat văzut din spate, într-o pânză de Magritte ori de ce Beatrice a lui Mazilescu va coborî dintr-un tramvai numerotat cu trei cifre, nu putem decodifica element cu element semnificația decorurilor la Gabriela Chiran: eșarfe, săbii, trandafiri, lanterne, gloanțe. Ele joacă doar împreună într-o piesă cu multă scenografie și puține personaje, la drept vorbind singurul erou semnificativ, care apare uneori, în afara poetei, e însuși Dumnezeu. Poeta are o capacitate demnă de admirat de a contura imagini inedite, interesante, încărcându-le cu o neliniște care depășește o semnificație precisă. Cauzele anxietății nu pot fi decelate în mod clar, este doar o stare dominantă, precum în filmele în care panoramarea unui peisaj dintre cele mai obișnuite este însoțită de acorduri muzicale grave, prevestitoare de „ceva“ invizibil și apăsător. Un text se intitulează din prea multă grijă. Primul vers, izolat de rest, este tranșant, în sensul celor prezentate mai sus: sunt câteva lucruri de care mă tem. Dar cele câteva lucruri sunt dintre cele în general benigne: că oaspeții vor încuia ușa pe dinafară, că un câine devotat își va mârâi stăpâna, că nisipul îi va umple timpului urechea, că o să sufle „cineva“ (cine ?) în geamul ce arde între mine și fratele meu. Dar – aceasta pune capacul – personajul nenumit care spune „eu“ se teme că, de pe soclul ei de departe însăși libertatea va forța zidul cu degetul arătător. Și, surpriză, nu mă va găsi. Gabriela Chiran are priceperea de a dezvolta poeme ingenioase și de a cumula micile spaime în scenarii inedite de „thriller liric“, potențate astfel la nivelul marilor și hermeticelor angoase.