Turnul Babel

Când scriu aceste rânduri, s-au scurs șapte zile de manifestații de stradă, în câteva mari orașe, București inclusiv, la care au participat câteva mii de persoane în prima zi și câteva sute în cea de a șasea, cu un vârf în cea de a șaptea, deși mult sub așteptările organizatorilor. Trei întrebări sunt inevitabile: cine sunt protestatarii, ce-i mână pe ei seară de seară pe străzi și cine se află în spatele manifestațiilor. La cea din urmă întrebare, avem deja răspunsul: manifestațiile nu sunt spontane (doar la Revoluție am avut parte de așa ceva), ci organizate de persoane cunoscute, care s-au declarat ca atare, sau de partide și de alte formațiuni publice. Între ele, un partid parlamentar, AUR, care confiscă sistematic toate mișcările populare, grevele, evenimentele de orice fel, și ai cărui lideri s-au aflat în primul rând în Piața Universității chiar de la debutul manifestațiilor. Alt partid, obscur, dar cu un lider nelipsit de la toate televiziunile, arogant cât încape, ar fi rămas la fel de obscur, dacă televiziunile nu i-ar fi creat o magine chiar mai elocventă (deși individul vorbește prost) decât partidului pe care l-a fondat în adâncul celei mai întunecate clandestinătăți, dacă nu s-ar fi aflat că din rândurile sale face parte o celebră senatoare, tocmai alungată din AUR. Peste noapte, la propriu și la figurat, am aflat de existența și a altor organizatori, despre care nu știm mare lucru. Manipularea demonstrațiilor în scopul obținerii de capital politic este așadar cât se poate de clară. Pe de altă parte, lideri numeroși înseamnă lipsă de coordonare a unor grupuri diverse. Dovadă că ele au puncte diferite de adunare, în Piața Universității, cei chemați de AUR, în Piața Victoriei, cei chemați de senatoarea al cărei nume m-am jurat a nu-l mai așterne pe hârtie, ba chiar, la Universitate, în două laturi ale clădirii. Faptul că marșul spre instituții ale statului îi reunește nu arată o reală unitate.

Care, de altfel, nici n-ar fi posibilă, dacă avem în vedere cine sunt manifestanții. Într-o nesănătoasă majoritate, e vorba de tineri de ambe sexe, destui minori, alții, tot tineri, aparținători ai galeriilor de la fotbal sau clanurilor țigănești, nu puțini dintre ei clienți ai justiției, cum ar fi cei returnați recent din Marea Britanie. Nu se poate spune, de pildă, că acesta este electoraul AUR. Lipsesc oamenii între două vârste sau se mărginesc a o însoți pe senatoare când este ea însăși prezentă. Lipsesc preoții, măicuțele, lipsește grupul de clone ale senatoarei, care preferă demonstrațiilor de stradă demonstrațiile retorice la televiziune. Așadar, un tineret eterogen pare a da tonul manifestațiilor. Iar acest ton mă alarmează. În plus, manifestanții nu numai nu par foarte conștienți de rolul lor în stradă, dar se comportă huliganic. Îl huiduie pe un bărbat de vârsta lor care le-a strigat de la o fereastră că nu e de glumă cu virusul și că tatăl i-a murit din cauza lui. Îi fac criminali pe medicii de la un spital din Brăila în incinta căruia au fost pe punctul de a da buzna. În zori de zi, în Piața Unirii, se dezlănțuie brusc, sparg vitrine, distrug mașini ale Poliției și rănesc polițiști cu pietre de macadam, smulse din vreme, se pare, și ascunse până la declanșarea acțiunii. Dovadă de premeditare. Organizatorii se dezic cu jumătate de gură de golănimea agresivă. Persoanele între două vârste sunt, în cel mai bun caz, complice. Întrebarea rămâne: cine i-a adus la manifestație pe acești golani, iar dacă au venit singuri, ce interes i-a scos din case. Dar clanurile? Dar galeriile? Pe 10 august spărgătorii de manifestație au fost fanii lui Dinamo. Dar acum? Toate manifestările huliganice sunt iraționale. Ele sunt determinate de instincte obscure, individuale sau sociale. Pot fi cu greu combătute.

Iată și cea de a doua întrebare: ce-i aduce în stradă pe tinerii și mai puțin tinerii manifestanți? Judecând după existența mai multor grupuri, diversitatea solicitărilor e normală. Lozincile afișate dovedesc aceeași diversitate. Greșelile de ortografie și de gramatică de pe pancarte arată că tinerii de vârstă școlară care le purtau nu mai trecuseră demult pe la școală (și nu neapărat din cauza pandemiei) sau că le fuseseră puse în mână de alții. Sau amândouă. E aproape imposibil de făcut o medie a solicitărilor. Turnul Babel nu cunoaște decât mulțimi și extreme. Deși au început prin a arde măști, nu cred că purtatul măștii a reprezentat adevărata problemă. O lege care să facă obligatorie vaccinarea nu era în planurile nimănui. Atunci, de unde încrâncenarea protestelor cel puțin la început? Pe parcursul zilelor au fost uitate și masca și vaccinul. Au rămas restricțiile în general și, ca urmare, contestarea lui Arafat și a guvernului. Dar nici în aceste cazuri, lucrurile n-au mai fost clare. Treptat, ascultând vălmășia de voci sau urmărind interviurile luate unuia sau altuia dintre protestatari, tot mai rar liderilor, nu se mai înțelegea absolut nimic. Ce voiau în definitiv protestatarii? Tinerii cu siguranță nu știau. Probabil că unii luau totul ca pe o joacă. Dacă tot erau închise, la orele serii, terasele și restaurantele, de ce să nu facă o plimbare prin orașul lor. Alții probabil că se molipsiseră de la atmosfera de contestare generală. Numai Dumnezeul tinereții știe. N-am auzit nicio voce proclamând dreptul la muncă, la școală, la viață. Deși numărul de infecții zilnice depășea în mod clar numărul manifestanților. Pe buzele tuturor era un singur cuvânt: libertate! Un principiu democratic devenea un simplu slogan. O vorbă goală.

Ceea ce însă mă neliniștește în cea mai mare măsură în cazul acestor manifestații de stradă este tocmai prezența unui număr atât de mare de tineri. Ei vor fi cetățenii de mâine. Sunt prea bătrân ca să-mi închipui că voi apuca lumea de mâine. Dar am copii și nepoți a căror soartă nu-mi este indiferentă. Mă sperie gândul că ei vor fi la mâna celor care mărșăluiesc astăzi prin București și prin țară, fără să știe ei înșiși de ce o fac, ce-și doresc cu adevărat, lăsându-se manipulați și îmbolnăviți de virusul unei uri la fel de îngrozitoare ca pandemia. Cum am ajuns să-i huiduim pe medici și pe pacienții aflați, atâția, pe patul de moarte? Și ce inimă poți să ai ca să strigi sloganuri contra măsurilor de protecție, când mor zilnic 100 de semeni ai tăi, iar alți 1500 zac pe paturile de la ATI? Și câtă minte, ca să sfidezi pandemia?