Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

 

La sfârșitul anilor 1990 l-ați susținut activ pe Mugur Isărescu în candidatura sa pentru Președinție. Cum vedeți acum campania de atunci? Mugur Isărescu era mai potrivit pentru funcția prezidențială sau pentru cea de guvernator al Băncii Naționale?

Ce ți-a venit să mă întrebi tocmai acum despre Mugur Isărescu? Presupun că ai aflat că CNSAS l-a declarat colaborator al Securității. Mă obligi să încep cu această din urmă știre de presă. Da, știre de presă, nu un act oficial. Este a nu știu câta oară când CNSAS face public un document pe care l-a adresat, conform legii, spre soluționare Curții de Apel București. Abia Curtea e îndrituită să decidă dacă guvernatorul Băncii Naționale a turnat sau nu. Până atunci funcționează (sic!) prezumția de nevinovăție. N-am fost de accord cu modificarea legii, când i-a fost luat CNSAS dreptul de a avea ultimul cuvânt și a inclus în proces justiția. Văzând însă cum scoate de la un timp CNSAS pe piață informații „incomplete“ (c’est le moins que l’on puisse dire!), mi-am schimbat părerea. Așadar, mi-e greu să acord credit știrii. Pot doar să observ două inadvertențe. Prima este apariția știrii abia după treizeci de ani, timp în care Mugur Isărescu a fost prim-ministru, candidat la președinție și guvernatorul cel mai longeviv din lume al unei Bănci Naționale. În al doilea rând: ce nevoie ar mai fi avut Securitatea de colaborarea unui cercetător oarecare (asta era Mugur Isărescu când ar fi fost recrutat) ca să obțină de la el informații cunoscute tuturor referitoare la frigul din case ori la penuria alimentară și despre care tot mai mulți vorbeau deschis. De la un anumit moment încoace, Securitatea recruta colaboratori pentru sarcini mai importante decât aflarea stării de spirit a populației sau decât identificarea câtorva nume în plus față de sutele de mii de nemulțumiți care nu mai puteau să-și țină gura. O să-ți povestesc, dragă Daniel, o întâmplare personală care arată că Securitatea începuse să prefere să nu audă cum era viața noastră de fiecare zi. Mă dusesem la serviciul de pașapoarte să-mi ridic viza. Ofițerul în civil, aflat dincolo de geamlâcul ghișeului, mi-a întins pașaportul, dar, înainte să pot pune mâna pe el, l-a retras brusc și a exclamat: „O clipă, o clipă, văd că n-ați completat rubrica referitoare la secretul de stat.“ „N-am lucrat niciodată cu secrete de stat“, i-am spus. „Cum se poate să nu, cu atâtea funcții…“ L-am întrerupt: „N-am avut nicio funcție, nici măcar pe linie de partid, căci n-am fost membru.“ Ofițerul: „Dar vă cunoaște toată lumea!“ Eu: „De la televizor! De secrete, n-am avut cunoștință și nici nu vreau să am. A! Poate vă referiți la secrete știute tuturor cetățenilor…“ „Nu mulțumesc, a fost rândul ofițerului să mă întrerupă, poftiți pașaportul.“ Pe Mugur Isărescu în persoană l-am întâlnit abia după Revoluție. Nu mai știu în ce împrejurare. Când Valeriu Stoica l-a impus pe Stolojan candidatul PNL la președinția României, mi-am dat, cum știi, demisia. Le-am urmat sfatul lui Traian Remeș și al unui mic număr de peneliști, demisionari ca și mine, să-l susținem pe Isărescu la funcția supremă ca independent. Am primit imediat sprijinul lui Mihnea Berindei, care a contactat o bancă elvețiană. L-a convins pe directorul băncii să vină în România să-l cunoască pe candidat. Împreună i-am făcut o vizită lui Isărescu la Predeal, unde Banca Națională avea o locuință de protocol. De cunoscut cu adevărat, atunci l-am cunoscut pe guvernator, deși, când fusese prim-ministru, avusesem câteva ocazii să-l întâlnesc. Omul mi-a plăcut de la început: afabil, deschis, ochi sclipind de inteligență, cultivat și iubitor de artă. Am avut neîncetat raporturi cordiale cu el. M-a invitat de câteva ori la BNR cu ocazia unor lansări de cărți sau a unor expoziții. Numai tezaurul n-a reușit să mi-l arate, fiind amândoi în veșnică criză de timp. Propunerea candidaturii lui m-a surprins când am discutat prima dată cu Remeș. Adevărul e că nu-l vedeam în rolul unui politician. Am mers totuși pe mâna lui Remeș și a lui Mihnea, care era entuziast și, pe deasupra, reușise să-l atragă pe bancherul elvețian, la rândul lui, fermecat de personalitatea lui Isărescu. Eu n-aveam pregătirea necesară să apreciez valoarea profesională a guvernatorului. Îmi rămânea să merg pe mâna altora în această privință. Ceea ce am și făcut. E adevărat că, în ce privește latura politică, știam mai multe decât alții. Mi-am dat seama că riscul care-l pândea pe candidat era să se miște prea mult doar în cercul care-i era familiar. L-a numit pe Adrian Vasilescu, vechiul lui colaborator, șeful campaniei. Eminentul finanțist, care îi este consilier și astăzi, nu prea era potrivit pentru funcția cu pricina. Lent în decizii, deseori absent din primul plan al campaniei, nu prea ținea pasul cu evenimentele. Mihnea și cu mine l-am întâlnit pe Isărescu mai des decât șeful lui de campanie. Economist de formație, chemat în ajutor, era și Croitoru, viitor candidat el însuși la prim-ministeriat peste un deceniu. Nici contribuția lui la campanie n-a fost grozavă. Îl mai ajuta pe furiș Gabriela Firea, care lucra la Ministerul Informațiilor. Unde pui că se mai amesteca în campanie și Ileana, soția lui Isărescu, singurul folos fiind că-și enerva soțul cu tot soiul de intervenții cu caracter personal. Eu m-am ocupat de banii destinați campaniei de către banca elvețiană și de discursurile candidatului. N-am scris eu însumi niciunul (Croitoru era probabil condeiul), dar le-am supervizat pe cele mai multe. Tematica era ok. Erau scrise bine. Problema de care nu mi-am dat seama de la început era felul în care Isărescu le rostea. Monoton, fără accentele necesare, fără gesturi care să rețină atenția ascultătorilor. La fel cum își rostește dintotdeauna discursurile de guvernator, cu excepția deselor ezitări, care lipsesc din acestea din urmă. Îl rugam să fie mai puțin „tehnic“, mai emoțional, să joace rolul unui om politic, nu pe acela al unui mare specialist. N-am reușit să-i schimb „dicția“ în care se exersase de atâta timp. Impecabilă, dar care viza un public diferit. Cu timpul, mi-a devenit evident faptul că nu era făcut să fie om politic. Dacă s-a clasat doar pe locul patru, în urma lui Iliescu, Vadim Tudor și Stolojan, a fost și din cauza faptului că n-a avut în spate un partid. A intrat mai târziu în cursă decât ceilalți, iar sondajele nu l-au luat în considerare când ar fi avut mai multă nevoie. A făcut, ca și cei din jurul lui, tot ce s-a putut în condițiile date. Cel care a pierdut alegerile a fost politicianul, nu guvernatorul care a păstrat încrederea oamenilor. Bugetul României îi datorează stabilitatea în vremuri de restriște. Criticat din multe părți, a făcut față cu demnitate atacurilor. Astăzi trece prin cea mai grea încercare. Nădăjduiesc s-o treacă cu bine.