Anul Beethoven a trecut, muzica maestrului rămâne!

Nici că poate fi altfel! Au putut fi audiate în vremea din urmă, la București, câteva abordări distincte, absolut valabile, realmente captivante, ale Simfoniilor beethoveniene. Și nu numai. Iar aceasta, în condițiile actuale, de mare tristețe, când publicul meloman nu-și găsește locul firesc în sala de concert. Se pornește de la un dat comun, anume restrângerea conjuncturală, în scenă, a efectivului orchestrei. Faptul nu contravine adevărului istoric. Căci la început de secol XIX, aparatul orchestral folosit de Beethoven era doar cu puțin mai împlinit decât cel dezvoltat, spre exemplu, de Joseph Haydn în celebrul ciclu al simfoniilor sale londoneze, scrise în perioada de adâncă maturitate, la granița dintre secole. Abia ulterior, în deceniile de mijloc, compozitorii romantici și mai ales cei post-romantici au lărgit aparatul orchestral, act de care au beneficiat ulterior și simfoniile beethoveniene pe direcția firească pe care o inițiază, o dezvoltă, principiul simfonismului, magistral extins de maestrul însuși. La pupitrul orchestrei Filarmonicii bucureștene, reluând Simfonia a treia, în mi bemol major, Eroica, Cristian Măcelaru dovedește o redare absolut captivantă, cu totul autentică, a acestei celebre simfonii clasice, compuse în primii ani ai secolului al XIX-lea. Vioiciunea interioră penetrează structurile acestui mare, acestui semnificativ opus. Se poate vorbi de o claritate ce decurge nu atât din expunerea îngrijită, din concentrarea indusă fiecărui muzician al ansamblului, cât mai ales din prospețimea antrenantă a comunicării, prospețime ce devine aici realmente constructivă. Așa a fost înțeleasă, așa ne-a fost comunicată Eroica beethoveniană drept primul mare, semnificativ opus simfonic al clasicismului vienez, cu deschidere spre angajarea de tip romantic a adresării. Este o comunicare puternic personalizată adresată ființei umane, semenilor. Compozitorul lasă deoparte introducerea lentă a primei părți, uzanță statuată anterior de Haydn. De această dată, tema inițială, ideea principală, respiră vigoare, hotărâre și, mai ales, o autentică demnitate, fermitate a acțiunii, construită fiind pe acordul temeinic consolidat al arpegiului tonicii. Este un aspect pe care filarmoniștii conduși de Măcelaru l-au definit cu nobilă angajare într-o formulare pe cât de netă pe atât de dinamică. Se poate vorbi pe parcursul acestei întregi simfonii de un dinamism interior vitalizator care clarifică sensul momentelor de semnificație ale lucrării, marșul funebru închinat eroului dispărut, freamătul mobilizator al Scherzoului, afirmația decisivă, concluzivă, a Allegro-ului final, atât de atent, de potrivit proporționată de Măcelaru în arhitectonica întregii acțiuni simfonice. Tot pe scena mare a Atheneului, realmente captivantă s-a dovedit a fi fost realizarea – în versiune camerală de cvartet! – a Simfoniei a șasea, în fa major, Pastorala. Reamintesc, transcrierea aparține unuia dintre elevii lui Beethoven, pianistul vienez Johann Nepomuk Hummel, și a fost imaginată drept o modalitate – aș nota – mai „economică“ de a parcurge repertoriul simfonic beethovenian într-o perioadă în care la Viena nu existau, încă, orchestre stabile. A fost al patrulea concert susținut de Formația Affresco compusă din flautistul Ion Bogdan Ștefănescu, violonistul Vlad Maistorovici, pianista Diana Ionescu, cărora li s-a alăturat violoncelista Mădălina Fara. Este, indiscutabil, o inițiativă temerară, pusă la noi în fapt sonor, în premieră absolută, cele patru instrumente având menirea de a sugera, de a susține, funcții distincte ale partidelor organismului orchestral. Li se alătură, de această dată, pianul, unitate ce preia aproape în întregime, funcția ansamblului.

Putea exista banuiala inițială conform căreia ansamblul cameral ar fi făcut cu greu față susținerii sonore destinate de autor organismului simfonic amplu. Să nu uităm, Pastorala este prima simfonie beethoveniană care apelează la un principiu nou în muzica europeană a timpului, și anume la principiul programatismului, aspect care argumentează structura întregului opus dispus. Cele cinci părți, cinci momente distincte, aduc un omagiu omului, relației luminoase, sincere a acestuia cu natura, vieții simple de la țară. Mă refer la ultimele trei secțiuni care evocă „o veselă reuniune câmpenească“, urmată de scena furtunii animată de talazurile ploii, la finalul iluminat de „sentimentele de recunoștință“ la ivirea razelor soarelui. Este meritul celor patru muzicieni de a fi susținut dinamica primei părți ce evocă „sentimentele plăcute prilejuite de sosirea la țară“. Este unica parte ce reține strutura anterior statuată a clasicismului muzical, anume forma sonatei bitematice. Consistența, continuitatea expresiei este de această dată realizată dat fiind aportul exclusiv al instrumentelor cvartetului cu participarea corzilor, a flautului, a pianului! „Mai multă expresie decât imagine“, nota Beethoven cu anume precauție la începutul părții lente, „scenă la pârâu“. În susținerea acesteia, membrii ansamblului au trecut în subsidiar aspectul onomatopeic în favoarea unei expresii poetice care a întremat, de altfel, întreaga realizare a simfoniei. Mai mult decât atât, dedicat în întregime creației maestrului, concertul a inclus momente de aleasă atracție, relatate cu savoarea unui pitoresc fermecător cum este marșul turc din muzica de scenă pentru piesa Ruinele Athenei, Variațiunile în trio – flaut vioară, pian – pe tema celebrului duet mozartian La ci darem la mano, precum și cunoscuta Romanță în sol major pentru vioară și pian. Încă o dată, se poate spune că a fost o probă de autentică rigoare profesională, de bun gust, depășind pentru noi, pentru publicul de concert, pentru cel de specialitate, aspectul de firească curiozitate. Personal aștept celelalte concerte ale Formației Affresco, concerte dedicate Simfoniilor beethoveniene. Evident, cum era de așteptat, cea de a noua, în re minor, pentru soliști, cor și orchestră în original, nu a fost transcrisă de Hummel! Revenind la seria concertelor aniversare Beethoven de la Atheneul Român, este de remarcat întâlnirea minunatului pianist Daniel Ciobanu, artist în rezidență al Filarmonicii bucureștene, cu cel de al patrulea Concert în sol major. Este un artist cu potențial uriaș, atât în ce privește natura sensibilă a comunicării, cît și complexitatea aparatului pianistic pe care îl deține. Sunt aspecte care au fost decisive, cu cinci ani în urmă, în decernarea celei de a doua distincții în marea competiție de la Tel Aviv. Declamația pe care o dezvoltă dispune de o elocvență ce reunește claritatea costrucției cu sensibilitatea grăitoare a tonului pianistic, iar colaborarea cu dirijorul Cristian Măcelaru s-a dovedit a fi fost salutară, impresionantă pe parcursul dialogului quasi personificat, pian-ansamblu, din partea secundă a lucrării. În schimb, cadența solistică, cea cu care a culminat partea a treia a concertului – dat fiind caracterul grandilocvent al acesteia – pare să fi fost ruptă din context. Aș spune că făcea parte „din alt film“ , dovedindu-se, doar în sine, aparte, nelegată cu restul concertului, a fi cu totul spectaculoasă!

Este drept, în epocă, pe întreaga perioadă a Barocului muzical european, a Clasicismului, evident în perioada romantică, cadențele de virtuozitate solistică ale concertelor erau deseori lăsate la buna inițiativă a solistului însuși, de la Bach și Vivaldi la Haydn, la Mozart și chiar la Beethoven, ei înșiși fiind în egală măsură muzicieni performeri. Era o modalitate în care solistul avea posibilitatea de a se evidenția inclusiv în calitate de creator. Mulți dintre marii maeștri și-au notat propriile cadențe inspirate în bună parte din materialul tematic al lucrării, altele, cu totul reușite, au fost lăsate moștenire de unii dintre marii soliști ai timpului. Aș deduce faptul că avântul tinereții sale cu totul prodigioase, l-a îmboldit pe Daniel Ciobanu să depășească datele stilistice ale acestui fabulos concert, orientându-l spre zona pregnant romantică, spectaculoasă, a muzicii lui Ceaikovski sau Rachmaninov. Conexiunea celor două zone stilistice nu a fost convingătoare. În situația în care concertele on line fără public pot fi urmărite inclusiv din Studioul de Concerte din strada Berthelot, sunt de menționat cu titlu de excelență concertele Orchestrei Naționale Radio, evenimente conduse de dirijorii Cristian Mandeal, în luna februarie și, mai apoi, de Horia Andreescu în luna martie, cu Simfoniile a patra, în si bemol major și cea de a șaptea în la major. Mă refer prioritar la remarcabila coerență a discursului simfonic, la relația eficientă dintre șeful de orchestră și ansamblu. Nu pot să nu remarc, în contextul vieții noastre muzicale, pe o perioadă de mai bine de un secol, tradiția simfonismului beethovenian este vie și cunoaște etape semnificative de abordare, absolut temeinice fiecare în parte, de la maestrul George Georgescu la maeștrii actuali ai baghetei, la noi.