La grande bellezza

Am fost invitată de prietena mea, acum cîțiva ani, să stăm puțin împreună la Lugano. Știu și acum că eram într-un moment complicat și era musai să iau niște decizii profesionale, să refac un puzzle. Aura și tandrețea ei de catifea mă făceau să mă simt iar tînără și răsfățată. Casa lor echilibrată și armonioasă, cu obiecte alese cu mult gust și mare pasiune, grădina aproape japoneză, lumina diferită care vine dinspre munți și se duce spre lac, schimbată, liniștea sau zgomotul ploii ciudate și infernale pentru locul ăsta, ploaie pe care am prins-o din plin ca să-mi arunc în apele ei nesfîrșite nehotărîrea, cultura muzicală a Hrisantei, detaliile despre muzica bizantină și îndelungile noastre dezbateri – i-am spus cît a prețuit-o compozitorul și muzicianul Adrian Enescu, căruia îi fusese profesoară, și cum a făcut publică gratitudinea lui – filosofia ei de viață, concentrarea de tip budist, înțelegerea șamanică a tulburării mele, grija ei și delicatețea, expoziția non-conformistă la care am fost amîndouă, ca și spațiul în care era asamblată, ca și lumea de la vernisaj, vie, normală, cu zvîc, elegantă în discurs și în micile conversații, micile plimbări… Am învățat iar să respir. Ca atunci cînd făceam pilates zilnic și mă uimeam că respir, ca și cînd atunci m-aș fi născut și aș fi încercat să-mi încarc cu adevărat plămînii cu aer ca să rămîn pe acest pămînt. Într-o seară în care îmi înfipsesem privirea și cuvintele în lac, Hrisanta m-a anunțat învăluitor că vom pleca la Milano a doua zi. Mi s-a părut o escapadă. O înșelătorie. O scamatorie. Disperarea și tristețile mele cît hăul nici nu vor observa că am șters-o. Că am evadat și ele au rămas fără obiectul devastării. Am plecat la Milano. Mă uitam pe geam și nu-l vedeam decît pe Toni Servillo, mă fîțîiam prin fumul petrecerii dintr-o bodegă românească unde am eșuat după spectacolul lor de la București, al celor de la Piccolo. Am cîntat și eu puțin cu el în napoletană, în alt dialect pe care îl învățasem mai de mult. După miezul nopții mi-a spus că am putea să-l sunăm pe fratele lui cu care face un duo senzațional și să-l chemăm pentru seara ce va veni. Nici azi nu mai știu ce s-a întîmplat. El este convins că fratele lui a venit și am tras o petrecere în aburi de tot felul. Am fost la Milano pentru o seară. O seară la Piccolo Teatro. Voiam să-l revăd pe Toni Servillo, astăzi și un actor de cinema împlinit, cu premii și recunoaștere internațională, un actor care s-a format în trupa și în spiritul lui Strehler. Prin tema spectacolelor pe care le montează el însuși acum, și în care și joacă, Toni Servillo duce mai departe preocupările lui Strehler pentru cuvînt, pentru teatru ca manifest al artei actorului și al cetății. Fie că pune Goldoni, Eduardo de Fillipo sau un text celebru al lui Jouvet, Servillo luptă, într-un fel, într- o lume confuză, scindată, deteriorată, pentru calitate și valoare. Poate mai declarat, poate cu o strategie mai la vedere decît Strehler, mai puțin spectaculos decît acesta, actorul își pune la bătaie și experiența, și celebritatea, dar mai ales credința că arta, teatrul, salvează spiritul. Și nu numai. Că teatrul desparte apele, că în timpuri învolburate te ajută să vezi clar, să analizezi, să nu te lași purtat de beția ideologică de cuvinte, de amestecul ingrat al valorilor cu mediocritățile. Că vocația impune, poate, o lume paralelă, cu reguli și cu disciplină, atunci cînd dincolo, în cealaltă felie a realității există compromis, război, trădare, dezumanizare. Amintirea asta, acum, simt că mă saltă din starea de veghe și îmi arată speranța. Fiecare mare regizor, de la noi, din lume, și-a însoțit harul cu ipostaze ale caracterului, ale demnității și implicării în lecții publice de moralitate. În momente sociale sau politice acute și grave, artiștii mari au arătat că direcția este greșită și periculoasă și au prevenit asupra consecințelor. Prin spectacolele montate, teatrul lor devenea manifestul lor. Să nu uităm cum au fost sacrificați aici, pentru același tip de asumare și de vocalitate teatrală, regizori, cu precădere, considerați în epocă lideri de opinie. Lucian Pintilie, de pildă, și spectacolul său cu Revizorul. Pumnul în gura artei este cea mai descalificantă formă a oricărui fel de putere politică. Teatrul, de pildă, este cel care dezgolește vulnerabilitățile. Lasă la vedere slăbiciunile. Teatrul a dat fiori multor forme de putere sau de dictatură. Teatrul a pus pe jar cenzura, pe siniștrii cenzori, apărători ai aparatului politic și de stat. Peste tot în lume, dar, mai ales, în țările de sub dictatori. Teatrul mare, de valoare, solid a creat nu doar repere estetice, ci tipuri de discurs paralel. Discursul Adevărului.

Oare ce s-ar fi întîmplat, de pildă, dacă, într-un fel sau altul, breasla teatrală s-ar fi solidarizat vizibil cu Pintilie, cu trupa Teatrului „Bulandra“, cu ceea ce înseamnă libertatea de creație? Nu știu. Poate că ar fi fost artiști dați afară, poate că ar fi fost arestări, hărțuiri. Nu-mi permit să speculez. Cine citește dosarul din jurul acestui spectacol, rămîne trăsnit. De ce? Pentru că, din perspectiva lui „astăzi“, așa ceva este cu neputință de închipuit, cu atît mai puțin de trăit. Din perspectiva lui „astăzi“, însă, nu știu cîtă valoare profundă are libertatea pentru mulți care o invocă sau o strigă de-a dreptul. Libertatea pare ceva la îndemînă, ceva pentru care nu trebuie să mai duci nicio luptă și în numele căruia se poate spune orice, oricînd, oricui. Straniu este că, de multe ori, manifestarea aceasta rămîne într-un spațiu mic, al clevetelilor, al insultelor și meciurilor personale dintr-o breaslă, și nu se prea mută în spațiul intervenției publice. Obositor de mult și aș spune îngrijorător de des ridicăm ziduri, mai mari sau mai mici, între noi, denigrăm foarte vocal orice ar face cineva care nu ne este pe plac, pur și simplu, sau elogiem peste măsură pe altcineva care este din anturaj. Nu în funcție de valoare. Ci de bunul plac. Prea puține principii și prea multe subiectivisme. Prea puține discuții serioase și aplicate concret, pe meserie, pe un spectacol, un rol, un act artistic, o strategie și prea multe baricade ridicate pentru lupte mici împotriva oricui nu este de partea unui grup sau altul. Sau din interiorul lui. Pare, uneori, că nu este vremea construcțiilor, ci, ciudat, a demolărilor. Chiar și în această pandemie, timp în care am fost scoși din priză și suspendați în timp și spațiu. Mi-e frică de însingurare, fatală teatrului, de îndepărtarea de la actul consistent al creației, sîmburele profesiunii. Profesiunea și preocuparea față de ea riscă să devină ceva secund.

De ce m-a tulburat spectacolul lui Toni Servillo? Pentru curajul de a se așeza împotriva valului. Elvira, numele pro – ducției sale de la „Piccolo“ este, de fapt Elvira 40, textul lui Louis Jouvet, actor și regizor simbol al teatrului și filmului francez dintre cele două războaie. Jouvet l-a obsedat pe Strehler tocmai datorită forței și subtilității cu care susține calitatea meseriei. A seriozității, a disciplinei, a implicării pe drumul spre spectacol. Indiferent de ce se întîmplă dincolo de ficțiune, în realitate. Textul transcrie șapte lecții de arta actorului pe care Jouvet le-a ținut la Paris între 14 februarie și 21 septembrie 1940, anul în care Franța a fost invadată de armata nazistă a Germaniei. Jouvet, îngrozit de iminența războiului al doilea mondial și de consecințele lui asupra omenirii, simte cu toată ființa lui că trebuie să transmită generațiilor tinere, măcar, de la nivelul unui patriarh, că teatrul este acel instrument care salvează cultura și civilizația. Asta l-a marcat pe Strehler, asta duce mai departe – ca pe un manifest extrem de emoționant – Toni Servillo în propriul spectacol. Afară, în 1940, lumea era înfricoșată de războiul care presăra moarte, teroare, neputință. Într-un teatru, un artist continuă să creadă că salvarea vine din a-ți face meseria. Dincolo de zgomotul bombelor, există forța cuvîntului care ghidează arta actorului, repetînd, iar și iar, monologul Elvirei din actul patru din Don Giovanni a lui Molière. Îl privesc pe Servillo. Pe scenă, în sală, urmărindu-și tinerii actori din distribuție, tineri studenți, de fapt, care sînt inițiați în arta actorului. Fenomenologia creației personajelor. Detaliile situațiilor, intimitatea unui gest, importanța intrării în scenă în funcție de mesajul cu care construiești o relație sau alta. Răbdare, disciplină, modestie, abandonul de sine. Încă o dată, și încă o dată. Afară există disoluție, confuzie, denigrare, terorism, lumea mare este tot mai fragilă. Într-un teatru, artiștii luptă zilnic, prin harul profesiunii lor, prin a-și face pur și simplu treaba, împotriva devierilor. Sociale, umane, contextuale. Toni Servillo își pune la bătaie notorietatea că să aducă din nou în centrul „cetății“, ca Strehler altădată, esența teatrului și manifestul ei. Spectatorii vin la Elvira și din snobism. Ca să-l vadă pe celebrul Servillo din filmul nebun al lui Sorrentino, La grande bellezza. Cu aburi din bodega din București pe care îi recunosc pe terasa superbă de lîngă Collosseum a scriitorului ratat, protagonistul nostru. Elvira. Șapte întîlniri, șapte lecții aplicate, șapte timpi de repetiție în jurul unui monolog complex din Don Giovanni. Ce știe omul și artistul Servillo să facă cel mai bine? Meseria lui. Prin asta creează o fantă de lumină, de claritate, într-o lume întunecată și ambiguă. Numele lui atrage publicul ca să asculte un manifest emoționant pentru și în numele Teatrului.