Poeme complexe

Un mic eveniment editorial îl reprezintă apariția antologiei O sută și una de poezii de Gabriela Melinescu (antologie și selecția reperelor critice de Ileana Mălăncioiu, text introductiv de Mircea Martin, postfață de Ion Pop, două convorbiri cu Marta Petreu, Editura Academiei Române, București, 2016, 180 pag.), cu atît mai mult cu cît despre cunoscuta poetă (ca și despre alți autori lirici din generațiile consacrate) se vorbește relativ puțin în vremea din urmă. Situația îmi amintește de ceea ce se întîmplă în perioada Sărbătorilor de iarnă, cînd în orașele noastre se aud atît de tare petardele, pocnitorile și alte surse de zgomot sărbătoresc“, încît semnificația Crăciunului familial și comunitar abia se mai distinge. În mod analog, atîtea „evenimente“ așa-zis „literare“ pocnesc, în toate sezoanele, în spațiul nostru cultural, încît o asemenea antologie riscă să treacă eobservată. La ea și-au dat concursul o poetă care a făcut o excelentă selecție din creația colegei sale de generație (Ileana Mălăncioiu), doi critici, tot șaizeciști“, atenți la încadrarea istorică a volumelor (Ion Pop și Mircea Martin) și o poetă și eseistă din generația ‘80, specializată în convorbiri cu scriitori (Marta Petreu). Volumul este ilustrat cu desenele atît de interesante ale Gabrielei Melinescu; și e o plăcere să-l citești, să-l privești și să-l recitești. Autoarea nu e o poetă ușor de înscris într- o formulă. Pe de altă parte, imaginea pe care e-o recompune antologia este una de ansamblu coerent, cu cîteva linii de forță ori direcții ilustrate constant, însă diferit, de la o fază la alta. În mod evident, Gabriela Melinescu are un program liric, urmărit prin aprofundare și exprimat indirect, prin galeria de imagini și prin tonalitățile folosite într-un text sau altul. Aș spune chiar că debutul editorial al poetei este mai matur, sub acest aspect, decît cel al lui Nichita Stănescu. Dacă poetul dădea prin versurile sale din primul volum (nu mă refer la cele debitoare comunismului) o imagine a tinereții solare, ne-mediată, ci ca o stare exprimată liric, poeta face din „frenezia“ adolescenței o temă investigată atent, o situație considerată din cîteva perspective, un moment dintr-o viitoare suită, văzut deocamdată din mai multe unghiuri. Cenușăreasa, din Ceremonie de iarnă (1965), e remarcabil prin ceea ce este sugerat și problematizat dincolo și dincoace de versurile unei adolescențe frenetice și dansante. Imperfectul proiectează în trecut secvențele fals-descriptive, ca și cum vîrsta autoarei ar fi fost mult diferită de cea a personajului său feminin. Eul liric este prins în fluxul senzațiilor și emoțiilor, în timp ce conștiința poetică e a unui autor care observă și studiază: Eu nu-i vedeam, îi auzeam rîzînd./ Băieții fluierau frumos pe stradă./ Rufe spălam, în curte, sub un pom/ și frică îmi era c-or să mă vadă./ Simțeam cum înfioară drumul,/ iubeam și pietrele pe care ei călcau./ Pe garduri aplecați ca peste umeri/ abia-nfloriții trandafiri ardeau./ Umezi mi-erau ca la sălbăticiune ochii…/ Pe sîrmă vîntul cuprindea în dans/ mijlocul strîmt al unei rochii“. Versurile adolescenței erotice, în care băieții“, cu mîinile lor „lungi“, îi apar ca niște semizei fetei ce-i idolatrizează, se încarcă de o tensiune nu atît senzorială și sexuală, cît figurativă și culturală. La antipodul Angelei Marinescu, care visceralizează poemul, Gabriela Melinescu intelectualizează și codifică sub raport cultural emoția primă, senzația, „comoția“ sentimentală. Silueta personajului feminin se subțiază și se complică, ieșind din tabloul inițial, adăugînd la acesta sugestii și referințe culturale. Imageria biblică și simbolistica creștină vor marca tot mai multe din poemele ulterioare, încă înainte de exilul poetei. Sub aproape fiecare „scenă“ ori episod“ se recunoaște și se reconstituie o meditație profundă. Poemul este rezultatul unui proces de conștiință ce însoțește și dublează versificarea, iar nu, ca la risipitorul Nichita Stănescu, o imagine fericită imediat pusă pe hîrtie. Cu toate acestea, pe linia versului abstractizant, poetul îi e superior poetei, iar Bănci de lemn, din Interiorul legii (1968), arată cît de stănesciană este Gabriela Melinescu: Bănci de lemn, noi stăm pe bănci de lemn./ Cît sînt de săracă mirosim a hrană./ Gustul tău îmi stă pe limbă,/ de demult prelinsă blană./ Întîi albul dinților îl simt,/ apoi verdele pe care sîngele- l pătează,/ stăpînesc toți lucrătorii-ascunși/ cu durere în celula trează./ Noi sîntem doar două arme căzătoare,/ stăm în puști de sticlă transparente,/ pe care un ochi albastru a văzut/ ale îngerilor reci amprente“. O direcție diferită de cea abstractizantă și simbolizantă este cea ludic-infantilă, absurdistă, cu accente populare și mahalagești. Firul acesta de culoare aprinsă se regăsește în mai multe volume de tinerețe și maturitate, semn că nu e vorba – nici aici – de un capriciu sau o „toană“ poetică pasageră, ci de un program estetic. Șaisprezece ani ochi negri este o bijuterie postbarbiană, cu vers scurt și pregnant, într-un efort al densificării nominale, dar și cu predicație abundentă. O poezie de o asemenea factură nu poate scrie decît un autor la care talentul, cultura și simțul limbii fac un complex sonor îndelung lucrat“ și prețios în sine: „În necazul tuturor/ fierbe în cazan un ciont/ de neam mare,/ inelat apa o mișcă/ albul bont./ «Rai al meu, nu te mișca,/ spune-mi dacă/ este-n lume alta decît mine/ mai frumoasă și mai va?»/ Carnea sticlei tresărea/ ca și cum degetul o pișcura,/ jarul alb sclipea ca banul/ la ureche cînd îl pui:/ Nu și nu și nu!/ Șaisprezece ani ochi negri/ nu-s pe chipul nimănui…// Scoală-te și alandala/ dă-i piciorului sandala,/ ochii-ntorși cu negre fițe/ au miros de joimărițe,/ capul dat pe spate/ de prăpastia căscată/ cu nume și pronume/ o dată,/ fără sfială,/ mi-am dat drumul singură în lume./ Și m-am închinat drept,/ cu oasele într-o mînă,/ și cu duhul în fîntînă./ Plîngeam de se dezumfla apa/ ca o piele de bătrîn/ slut și spîn,/ i se vedeau oasele/ ca și cum n-ar avea pereți casele.// Plîngeam și soarele s-a mărit/ rai al meu, u te mișca,/ spune-mi dacă/ este-n lume alta decît mine/ mai frumoasă și mai va?“. În fine, un al treilea fir evolutiv în poezia Gabrielei Melinescu, pe lîngă cel senzorial abstras în meditație intelectuală și reflexivitate și cel mahalagesc-popular transformat în registru verbal și în ritual de existență, este cel pur religios. Poeta devine, tot mai vizibil, preocupată de elementele și aspectele realului, transformate de transcendență în semne și organizate într-o ordine. Blake este acum sursa de inspirație și spiritul poetic afin. Dacă în antologia de față nu apare vreun tigru, iată în schimb mielul (berbecul), leul, cîinele, calul, peștele, ori „duhori de fiară“ dintr-o crudă lege a firii animale. Cruzimea se manifestă și se contemplă la tot pasul. Masacrul e „vesel“, mirosul e „sacru“: Și dincolo în îndelungile prietenii, izbucni/ soarele peste acest vesel masacru/ ca un strălucit animal venit după crimă/ tîrît de mirosul descompus și sacru“. Mieilor mîncați li se învață numele (Unică, Doică, Treică…) și semnificația coagulantă. Călătoria peștelui înfățișează o călătorie esențială pe spatele peștelui“, ca într-un tablou de Câlția. Peștele călătorește „fără timp“, cu „florile din apă“, iar cei duși de el în spate se gîndesc că-l vor mînca în curînd, „la o mare sărbătoare“. În versul final apare „steaua pentru care de două mii de ani s-a pregătit“.

Se observă cum elementul religios este, ca și cel din sfera senzorialemoțională, liricizat nu direct, prin decupaj, ci prin filtre intelectuale și culturale, prin mediere. Imaginile u se constituie într-un singur plan și nu se „epuizează“ odată cu consumarea insolitului lor artistic. Lectura repetată pune și mai mult în valoare asemenea poeme complexe, în care fiecare strofă se încarcă de multiple sugestii și semnificații. Mai mult decît o natură lirică, autoarea are o cultură poetică. De aici vine și deficitul de autenticitate al textelor din ultimii ani: stratificarea și codificarea lor au luat din aturalețea și prospețimea versului. La peste cinci decenii de la debutul editorial al Gabrielei Melinescu, antologia de față arată originalitatea pluriformă a poetei și rezistența în timp a versurilor sale.

(Din volumul Linia de contur, 2, în pregătire la Editura Spandugino