Peștele pe uscat. Nicolae Manolescu în dialog cu Daniel Cristea-Enache

Se poate spune că Nicolae Ceaușescu a fost inițial mai abil în a-și atrage intelectualitatea decât președinții României de după 1989? În 1968, fiind împotriva invadării Ce ho slovaciei, a devenit destul de popular. Au existat și foști deținuți politici care au intrat în partid atunci… Dvs. n-ați fost membru de partid înainte de 1989. Ați intuit adevărata natură a liderului? La întâlnirile lui Ceaușescu cu scriitorii, ați observat un lider abil sau dimpotrivă un personaj căruia numai puterea îi dădea alonjă politică?

II

L-am întâlnit de trei ori pe Ceaușescu. Involuția lui mi s-a părut clară. Nu eapărat politică, dar mai ales umană. M-a contrazis într-un rând Platon Pardău, care era redactorulșef al ziarului de partid din Suceava în 1965, când Ceaușescu, abia instalat în funcția supremă, a vizitat orașul. Pe o masă din biroul primului-secretar se afla macheta Cetății lui Ștefan cel Mare, a cărei renovare autoritățile locale tocmai o începuseră. Ceaușescu a privit-o preț de o clipă, apoi, cu un gest brusc al mâinii, a curățat masa. „Era paranoic de la început“, mi-a spus Pardău. Și totuși! În aprilie 1971, am participat la o întâlnire a lui Ceaușescu cu scriitori și artiști. E vorba de întâlnirea în care secretarulgeneral al PCR a avut un dialog cu marele sculptor Ștefan Apostu, care nu emigrase încă. Cea ușescu a fost la înălțimea interlocutorului său. Nu numai că era informat în detaliu, dar părerile lui denotau bun-simț. O jumătate de an mai târziu, în septembrie, o întâlnire solicitată de scriitori, pe tema Tezelor din iulie, reacția lui Ceaușescu mi s-a părut a fi a altui personaj: rigid, îngust la minte, incapabil de dialog. L-a întrerupt de două ori pe Zaharia Stancu, l-a acuzat pe Jebeleanu de ciocoism, fiindcă spusese că țăranul nu înțelege de fapt Miorița. În fine, spre finele anilor 1970, la o a treia întâlnire la care am fost de față, s-a dovedit din nou capabil să accepte dialogul, a părut încântat de o remarcă a lui Mircea Dinescu (unde a dispărut băiatul candid de altădată?), a reprodus câteva versuri din Goga, e-a lăsat să vorbim liber timp de două ore (iar în zilele care au urmat l-a întrebat pe președintele TVR de ce nu-i invită pe „criticii literari“ să vorbească despre Goga, precizând, la nedumerirea acestuia, că nu la Dodu Bălan se referă, ci la Manolescu și la Iorgulescu“. Ne reținuse așadar umele, deși ceea ce spusesem cu ocazia întâlnirii era departe de a-i fi făcut plăcere). Această ultimă întâlnire mi l-a reamintit pe Ceaușescu din cea dintâi. Era de la început sau devenise cu timpul paranoic? Cred că de fapt era un animal politic abil, în stare să-și adapteze comportamentul și discursul după împrejurări. În nesmintita lui limbă de lemn, spunea lucruri foarte diferite în funcție de împrejurări. Un cameleon. Nu era ușor să-l citești. Nu cred să fi reușit cineva cu adevărat. Unii au fost siguri că soția lui, Elena, îl domina, nu numaidecât politic, cât sexual, dată fiind tinerețea ei libertină, în vreme ce el a fost la început un ins auster și rezervat în public. Un gest al lui, pe care l-am surprins atât la întâlnirile la care am participat, cât și urmărind la televizor procesul din decembrie 1989, m-a determinat să nu dau crezare ideii că i-a făcut mai mereu jocul Elenei, fie și inconștient: mă gândesc la felul protector în care își punea mâna pe mâna ei, de câte ori o simțea iritată sau furioasă. Gestul arată că el era cel care deținea controlul. să mă întorc de unde am plecat. În preajma Revoluției, eram la fel de disperat ca majoritatea intelec – tualilor. Ceea ce-mi susținea moralul era optimismul meu incurabil. (Când sunt întrebat astăzi despre cât de optimist mai sunt, obișnuiesc să răspund că am rămas optimist doar pe termen lung, un timp pe care cu siguranță nu-l voi mai apuca.) Spre deosebire de Mircea Zaciu și de mulți alți prieteni ai mei, eram convins că vedeam luminița de la capătul tunelului. Acum, nu mă întreba și tu dacă o vedeam cu adevărat sau mi se părea că o văd. Fapt e că am remarcat toată viața partea plină a paharului. Asta m-a făcut să nu cad niciodată în depresie. Cu atât mai puțin într-una politică. Cu neintratul în PCR, lucrurile sunt mai complicate. Nu vreau să fac pe grozavul și să mă laud de a fi refuzat. Adevărul e că nu mi s-a propus în mod direct decât o singură dată, când cu episodul concursului pentru ocuparea unui post de conferențiar la Facultate, despre care ți-am vorbit. În rest, mi s-a dat de înțeles că promovarea mea depinde de PCR, că Cenaclul de Luni ar putea fi salvat de intrarea mea în partid, că ocuparea unui post universitar în străinătate, tot așa, ba chiar obținerea vizei de a călători în Occident și altele. De promovat, n-am promovat, nici de a lucra la un lectorat în Franța sau în Germania n-am avut parte, însă viza mi s-a acordat, și încă de mai multe ori (recunosc, cu „pilele“ lui Gogu Rădulescu sau Dumitru Popescu-Dumnezeu!). Dacă am suferit? Eram împăcat cu ideea și cu mine însumi, ceea ce conta cel mai mult. Mi-am văzut de treabă. E drept să spun că n-am fost persecutat cu adevărat niciodată, nu mi s-au pus interdicții de netrecut, nici Securitatea n-a intervenit decisiv în viața mea personală sau profesională. Am fost urmărit, sâcâit, avertizat, mi s-a făcut dosar încă din 1967, dar mi-am permis să tratez totul cu calm, fără să mă panichez, ba chiar ripostând verbal în câteva rânduri. Se pare că această atitudine prudentă, dar nu lașă, mi-a atras un anumit respect al autorităților, care a funcționat ca un scut protector. N-am fost nici lipsit de oroc. Partidul nu mă avea, în fond, la mână cu imic. Singurul „motiv“, de fapt, pretext de a u mă scăpa așa zicând din ochi, a fost, mai cu seamă în tinerețea mea, „dosarul“, adică, pușcăria alor mei. Din cauza lui, am fost exmatriculat din Facultate între 1958-1959 și am stat în șomaj între 1962-1963. Eu însumi n-am comis nimic grav sau ilegal. Ostilitatea mea față de regim s-a mărginit la „rezistența prin cultură“, deseori invocată după Revoluție. Disidența am refuzat-o ca pe un act politic. Or, eu nu făceam politică. Cum ți-am mai spus,dragul meu, nici după Revoluție nu mi-am închipuit de la început că o să fac și, când am făcut, m-am simțit ca peștele pe uscat într-o lume care nu era a mea. Rezistența prin cultură îi convenea mult mai bine firii mele de necombatant pe orice alt câmp de război. Sunt civil înnăscut, urăsc violența fizică și armele, deși, dacă n-am făcut armata, n-a fost pentru că m-am sustras, nici nu era cu putință, de altfel, ci pentru că am fost respins pentru neîndeplinirea stadardelor fizice cuvenite. La 1,80 m înălțime, 55 kg greutate! Când eram în Comisia Militară a Senatului (Dumnezeu nu bate cu bățul!), aveam aproape de două ori pe atâtea kilograme (exagerez doar un pic) și câțiva centimetri mai puțin, așa că acum îndeplineam criteriile castei, dar depășisem de multișor vârsta obligatorie. Am omis să fac o precizare în legătură cu ostilitatea mea față de PCR: am datorat-o, în mare parte, chiar PCR! Sau mă rog PMR, cum se chema înainte de 1965, și UTM, viitorul UTC. Ți-am mai vorbit despre asta în Convorbirile noastre anterioare. Aveam 11 ani când am fost antemergător într-o manifestație de 7 Noiembrie, la Sibiu, ținând zdravăn în mână un sul gros de carton conținând textul unei poezii patriotice pe care tocmai o citisem de la tribuna improvizată în Piața Verzelor în fața câtorva mii de cetățeni ai orașului. Nu mai știu cui datoram faptul că fusesem selectat. Acest debut strălucit de carieră păunesciană, din care ar fi putut lua naștere un poet oficial, a fost rapid curmat de arestarea părinților mei. La sfârșitul anului doi de facultate, după Revoluția din Ungaria, PCR a decis să liniștească spiritele, propunând în Universități noi alegeri în UTM, ocazie cu care să fie votați liber studenții cu cele mai bune rezultate la învățătură pe trimestrul abia încheiat. Politrucii dinainte au fost eliminați. Așa am devenit membru al Comitetului de an, singurul băiat între patru fete, care mi-au acordat cu grație președinția. N-a trecut anul și am fost exmatriculat. Iată cum și acest al doilea debut de carieră politică mi-a fost curmat de partid. Mulțumescu-ți, Doamne! Cine știe ce mahăr comunist aș fi ajuns fără ajutorul neprecupețit al PCR?