Ich bin ein Salontan!

Berliner, ultimul film al lui Marian Crișan spune o poveste de o simplitate aproape clasică, simplitate care emană din filmele sale începând cu Morgen (2010) și care vizează aceeași regiune Salonta, unde regizorul și-a petrecut copilăria. Filmul spune povestea unui ministru care aflat în campanie electorală pentru alegerile în parlamentul Uniunii Europene cooptează în campania sa un om simplu, un tractorist, pe care un concurs de împrejurări i-l scoate în cale. Șoferul ministrului oprește pentru o problemă tehnică la mașină și solicită ajutorul unui șofer de tractor din Salonta, Viorel Gherman (Ovidiu Crișan). Defecțiunea nu poate fi rezolvată pe loc și mașina ministrului este remorcată de tractorist până în curtea sa pentru reparații. Atât ministrul, cât și șoferul personal și omul de „marketing“, Adiță, parte din stafful de campanie al ministrului ajung să fie găzduiți de către tractorist și soția sa Rodica (Maria Junghietu) pentru o noapte. În Morgen, paznicul de noapte împreună cu soția sa Elvira găzduiau un refugiat kurd care devenea un prieten de familie, ospitalitatea fiind un fapt autentic. Silvestru Mocanu, ministrul, interpretat de Ion Sapdaru, singurul actor cunoscut din film, se simte excelent în familia gazdă, dar vede și o oportunitate, aceea de a-și face campanie direct la fața locului, având ca bază de plecare chiar locuința lui Viorel Gherman. Cu primarul orașului, Sălăjan (Sorin Cociș), ca instanță de mediere, înțelegerea este perfectată, Viorel va primi un tractor nou-nouț, în schimb, va sprijini campania electorală a ministrului. Vechiul principiu do ut des este reformulat cu aceeași concizie latină de către politician: Ne ajuți, te ajutăm, așa gândim oi“. Viorel pricepe că trebuie să joace un rol și intră în acest rol firesc, fără ostentație, fără să se falsifice și, putem adăuga, fără mari așteptări. Pentru campanie este inventată o poveste a celor doi care ar fi fost colegi de armată, după ce ideea că ar fi putut fi colegi de școală este respinsă drept mai puțin credibilă. În orice caz, modelul de campanie este unul destul de grosier, dar eficace. Strategia de imagine adoptată îl recomandă pe ministru ca un familist – este divorțat! – cu o viață simplă, banală, care-și face singur cumpărăturile de la supermarket, produse de larg consum, nimic scump, care culege mere din pom într-un coșuleț al abundenței în care se află fructe și legume – care nu cresc în pom – ale tuturor celor 3 sezoane, – există acolo un mic frecuș amuzant cu privire la necesitatea porumbului în starea de agregare numită știulete și nu conservă –, care cară saci pentru o presupusă inundație, care joacă fotbal într-o echipă unde toți coechipierii poartă tricouri electorale cu Partidul Unirii Populare, pe scurt PUP, care ține copii în brațe, pe cel al reporteriței în orice caz – „Hai Raluca, zâmbește la nenea acolo!“ – care merge pe bicicletă, care urcă în tractor alături de oamenii muncii de pe ogoare, care degustă ciorbele bucătarilor locali, care stă de vorbă cu oamenii simpli agățați pe stradă, în benzinării, adesea derutați de amiciția și generozitatea „spontană“ a necunoscutului, care nășește copiii localității fără să știe sexul și numele copilului, care-și pune chipul pe brand-ul local, salamul de Salonta, „emblema orașului, mândria locului“ etc. În cele din urmă, rețeta campaniei electorale este și ea veche, rezumată de Adiță și fotograful de campanie pe lângă „omul de marketing“ într-un mod savuros: Asta vor oamenii, poze nu vorbe!“

Cu toate acestea, realismul lui Marian Crișan, specific unui documentar observațional, este mai puțin unul critic, în iciun caz unul sarcastic, cât unul de un comic reținut, cel al zâmbetului pe sub mustață, un comic sec și inteligent ca în bancurile cu ardeleni. Să ne întoarcem puțin la domnul ministru, greoi, vehiculând clișee obosite, uzate de generații de politicieni, de genul „facem și noi ce putem“, „sunt vremuri grele pentru oi și pentru Europa“, „noi românii păzim de sute de ani Europa“, „alegerile sunt sufletul democrației“ etc. Nimeni nu este pregătit să creadă ce debitează ministrul, adesea un scepticism mucalit-laconic, cu câte un „fie iele acolo“, așa o fi“ întâmpină verbigerația politicianistă. Descumpănirile nu apar prelucrate în niciun fel, temperamentul molcom, blândețea politicoasă, o ironie fără parapon, rezervată, cu căciula în mână, definesc profilul oamenilor locului cu o reală frumusețe și curățenie sufletească. Politicianul din film urmărit în interviuri de întrebări privitoare la afaceri de corupție și dosare pe rol, întrebări pe care le evită în stilul celebrului „Iordache – altă întrebare“ u apare într-o lumină crudă drept un individ veros, lipsit de orice scrupul. Este departe de a fi genul mafiotului sofisticat sau a unui politcian dandy și trendy, un daddy sugar precum cel din Omul zilei (1997), filmul lui Dan Pița un „senator al melcilor“ din filmul omonim al lui Daneliuc. Marian Crișan nu uzează nici de povestea omului uns cu toate alifiile politice și instituționale pe care cunoștiința făcută unui om inimos îl schimbă în profunzime, îl învață ce este omenia. Nici vorbă, în ultima întâlnire electorală cu contracandidatul său reputat pentru o viață frivolă realizăm că politicianul a uzat de o serie de mijloace murdare, fotografii compromițătoare, pentru a-și denigra adversarul, care oricum nu merită mai mult respect decât el. icio clipă filmul nu pierde naturalețea și autenticitatea, politicianul rămâne cel care este și Viorel nu se schimbă ici el, există între ei o comunicare pe care un moment efuziv-etilic o duce la apogeu. Și nu există nicio îndoială că cei doi se simpatizează, iar Viorel înțelege că e folosit, că relația sa cu ministrul este pasageră și are ca bază acest avantaj pe care i-l procură politicianului asocierea în imagine cu un om simplu așa cum și sună plictisit sloganul său electoral: „un om dintre oameni“.

Există totuși un mo – ment al ade vă rului în film care depă – șește contextul și actorii ocazionali și locali ai piesei electorale, și anume întâlnirea cu bace Liviu, un bătrân bolnav, întâlnire eprevăzută, acolo unde ministrul aștepta o familie numeroasă utilă electoral, despre ai cărei membri află că sunt plecați la muncă fie în Oradea, fie în Ungaria. Bace Liviu își citește dintr-o privire interlocutorul și îi spune povestea tatălui său care a luptat alături de nemți pe frontul de răsărit, trecând prin încercări îngrozitoare, prin Gulag. „Tata zice că poți să și mori pentru țară“, își amintește bătrânul, apoi întreabă retoric cu privire la românul actual dacă „vrea el să moară și să lupte pentru țară“. În Gulag, își amintește bătrânul, de foame, tatăl său a mâncat un câine și conclu zio nează: „Asta o făcut tata pentru țară.“ Tot ce poate spune smerit politicianul este că „Vremurile s-au schimbat“. Nu am întâlnit un rechizitoriu mai fin și mai percutant al stării de fapt actuale, iar finețea este aici una care ține de caracter, u de retorică. La final, mort fiind, dar fără certificat de deces eliberat, bace Liviu va vota cu „al nost“, în urna mobilă, pentru că fiecare vot contează și acesta este sigurul moment de sarcasm al filmului care se închide pe un dans popular bănățean cu care politicianul își serbează victoria.

În ciuda simplității su – biec tului, al unui laconism care ține și de specificul local, dar și de o economie simplă a interacțiunii cu oameni nesofisticați și nevorbăreți de fel, Marian Crișan este foarte atent la detalii, la felul în care o emoție traversează chipul unui personaj, la gesticulația timidă, defensivă, la tonalități și tăceri substanțiale. Am revăzut aici reluat un gag vizual din Morgen: Viorel este pus să stea în fața tractorului și să salute și u știe precis ce salut anume se vrea de la el și în ce direcție, din moment ce gestul nu este orientat firesc către cineva, apoi ministrul este invitat să intre în poză și în cele din urmă să-l îmbrățișeze pe tractorist fapt care-l pune în dificultate pentru că gestul este contrafăcut în scopuri advertorialelectorale. De asemenea, există această finețe la Marian Crișan care închide iște povești, niște bucle narative, dar o face cu o discreție care uneori abia te lasă s-o observi, iar această finețe este caracterizantă și pentru câteva dintre personajele sale. Iar ceea ce este remarcabil, regizorul nu lucrează cu tipologii, cu algoritmi comportamentali; există un câmp de iradiere autentică a personalității fiecărui personaj, oricât de modest ar fi, oricât de retractil. Nu avem nimic din acea ruralitate brutal-bășcălioasă de tipul sitcomului cu subiect rural, Las fierbinți, nici idilice pășunisme pentru un pictorial, lirismul este dat pe mut de la începutul până la sfârșitul filmului, iar ceea ce rămâne este un mod de viață autentic, unde și înjurătura are un soi de gingășie, de lentoare, unde peste tot se așterne o împăcare vecină cu veșnicia despre care Lucian Blaga spunea că „s-a născut la sat“.