Mircea Anghelescu în dialog cu Cristian Pătrășconiu

Cristian Pătrășconiu: Ați călătorit mult prin intermediul cărților, domnule Mircea Anghelescu?

Mircea Anghelescu: Bineînțeles, ca orice copil, pe la 12-13 ani am fost fascinat de călători și de călătorii și am citit tot ce puteam găsi: la început a fost Jules Verne într-o serie de prin anii douăzeci, apoi am ajuns la Sven Hedin și Tican Rumano, a cărui carte despre călătoriile sale în Africa răsăriteană am prefațat-o mult mai târziu, acum câțiva ani. De fapt, prima expresie materială și coerentă a interesului meu pentru călătorii este o antologie din 1983, pe care mi-a publicat-o Editura Sport- Turism, cu fragmente din scrieri ale unui număr de autori reputați (Bolintineanu în Egipt, Alecsandri în Africa, dr. C.Istrati cu note despre o călătorie la Cairo etc.), dar și necunoscuți pescuiți din publicații obscure precum Petre Mahu-Mihăilescu, Basile Aslan, Scarlat Ciornei, Chiru-Nanov și alții, sau chiar după un manuscris aflat în posesia familiei autorului respectiv, precum Aurel Varlam : în total douăzeci de autori. Cartea a apărut în condiții foarte bune pentru anul 1983, cu introduceri la fiecare capitol, note, fotografii și o hartă a Africii pe care erau însemnate drumurile călătorilor respectivi. Pasiunea mea pentru călătorii mai ales citite m-a făcut să scriu mai târziu și alte prefețe, de pildă la cartea despre vânătorile din Africa ale celebrului Dimitrie Ghika-Comănești. Ca să nu devin maniac și să mă eliberez de obsesia călătorilor și a călătoriilor lor, am publicat tot la Polirom o antologie despre Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea. Trebuie să mărturisesc însă că subiectul are puterea de a sugera experiențe proprii și că, din slaba mea experiență în domeniu, am publicat în 1999 o cărticică despre vizitele făcute în Occident la începutul anilor nouăzeci: Paris, oameni și locuri. În afară de Paris, am consemnat însă și vizite în Burgundia, la Macon, unde s-a născut Lamartine, care la 1848 a fost președintele onorific al Societății Studenților Români, apoi în Alsacia, pe urmele lui Dinicu Golescu, la Basel, unde își dădeau mâna terenurile, casele și locuitorii celor trei țări care se întâlnesc aici (Franța, Germania și Elveția). Am trecut apoi în Spania, țară bogată pe atunci și fără conflicte regionale, unde am cunoscut pe spaniolul caracteristic, întotdeauna îmbrăcat corect, cu cravată întotdeauna, fără să se grăbească niciodată, respectând cu sfințenie ora dejunului și pe aceea a siestei, amator de un pahar de vin bun, uneori chiar două, dar niciodată mai mult. Asta explică de ce, la Cantina marii universități Complutense, se putea servi și vin nu doar profesorilor, ci și studenților. În general, n-am văzut nicăieri pe nimeni care să pară că, prânz sau seară, „a depășit măsura“ Este de atunci un sfert de secol sau chiar mai mult și probabil că sau schimbat multe în Spania, cum s-au schimbat peste tot, și nu în bine, dar amintirea gentilomului spaniol (toată lumea aici este „bine născută“, adică onorabilă) mi-a rămas. După cum mi-a rămas și amintirea amabilității omului de pe stradă care, dacă îl întrebai despre o adresă în oraș, o instituție precum universitatea – erau trei – sau Biblioteca Națională, îți spunea cu detalii și, de regulă, venea cu tine o stradă sau două ca să fie sigur că ai înțeles bine. Totul cu o mare și distinsă amabilitate, ca un lucru firesc, La fel, specific Spaniei sau poate doar Madridului era gustarea de la prânz, numită tapas, care făcea ca la o oră anumită (poate era unu, poate era două, nu mai știu pentru că eu oricum eram în vacanță) – intrai în bodegă sau restaurant, te așezai la tejghea, comandai băutura și, odată cu ea, primeai și farfurioara cu tapas. N-am avut cum să mă conving dar cred că, grăbit sau doar flanând prin oraș, nu stătea nimeni mai mult de o jumătate de oră. Biblioteca Națională, unde am intrat bineînțeles, era vastă, plină de studenți în acea perioadă și cu bibliotecari la fel de amabili ca orice spaniol. Mi-a plăcut că fișele din catalog erau scrise pe un carton vechi (catalogul nu fusese computerizat încă) și literele de la colțuri, unde se scria și cota, erau șterse. Cum revista îmi trebuia (era o revistă scoasă de Busuioceanu), l-am întrebat pe custodele care arăta ca un pictor, cu beretă și lavalieră. Și-a pus ochelarii, s-a uitat de două ori și a admis : „da, cifra asta ar putea fi un nouă, dar și un doi. Fii domnia ta amabil și completează două fișe cu cotele respective și când vin cărțile ți-o alegi pe cea care îți trebuie“. Logic, elegant și mai ales calm. Cum putea fi Spania țara faimoaselor și sângeroaselor corride cu tauri, care nu erau întotdeauna victime, ci și ucigași ? De altfel, dacă știu bine, aceste distracții au fost interzise. De aici, dintr-o Spanie care s-a schimbat mult probabil de când am văzut-o eu, am trecut în frumoasa și somnolenta Portugalie, posesoarea celui mai vestic punct al continentului european, cu splendidul parc din Lisabona și cu cimitirul britanic, unde zac rămășițele lui Fielding. Aici l-am găsit ambasador pe colegul meu de facultate, profesorul Mihai Zamfir. Dar asta e altă poveste…

Ce „lână de aur“ găsim în cărți?

Lâna de aur este un simbol al bogăției materiale sau spirituale care vine din tehnica antică a căutătorilor de aur din apele ținuturilor aurifere: puneau pielea unui berbec cu blană mare pe fundul unui canal strâmt derivat dintr-un râu care trecea prin aceste ținuturi și în blana berbecului se prindeau particule minuscule de aur pe care apoi, cu răbdare, le desprindeau și le prelucrau. Este vorba deci de un simbol al muncii perseverente, al răbdării și al încrederii în ceea ce faci. Am adoptat această expresie ca titlu al unei cărți despre călătorii, pe care am scris-o acum câțiva ani (Lâna de aur, 2015) pentru a desena istoria modernă a călătoriilor noastre, respectiv a frumuseților la care este sensibil compatriotul nostru de acum aproape două sute de ani. Sensibilitatea lui începe să se modifice cu greu, la o dată care începe odată cu secolul al XIX-lea sau chiar după ea. Până atunci, ba și după aceea încă, românii se considerau ei înșiși oameni care nu călătoresc. Dimitrie Ralet afirmă la începutul cărții sale de călătorii din 1852 că românul „nu se desțărează ca bulgarul, care umple Orientul de lemnari, grădinari, cărvunari etc. Românul a moștenit se vede de la daci însușirea de a fi aninat de țara sa“. Gustul public se schimbase însă și revista „Propășirea“ observa în mai 1844 că „românii au început a se face cosmopoliți și… gustul voiajurilor s-au lățit… că nu-i primăvară în care să nu iasă din țară caravane întregi de tineri și dame ce merg să se desfăteze în plăcerile Vienii, a Parisului… „Cum se poate vedea chiar din acest citat, entuzias – mul gazetarului nu este justificat întrucât „tinerii“ nu pleacă în călătorii, ci își mută reședința – respectiv distracțiile – din țară într-un loc mai promițător: Viena sau Parisul.

Care este cartea cea mai veche dintre cărțile vechi bune de care v-ați ocupat în care v-ar fi plăcut să trăiți? (Și de ce?)

Nu, îmi pare rău că nu pot răspunde la această întrebare adresată imaginației mele pentru că mie îmi place să trăiesc în epoca mea. Mă consider parte din ea: am optzeci de ani și abia am ajuns să mă obișnuiesc cu ideea, dar cu dificultățile vârstei!

Cât e de profitabil să mergi în trecutul literaturii române în special, al aceleia foarte îndepărtate?

Depinde de ceea ce căutăm : ca istoric literar, cu preferință pentru secolul XIX, ești obligat să știi ce a fost înainte de epoca în care trăiești, care a fost mediul cultural, nu doar literar, unde a dospit această literatură. Să dau un exemplu: versurile ciudatului Pralea, cum îl prezintă Eminescu („firea cea întoarsă“), au un tipar special, cu deformări inexplicabile doar dacă nu știi că au fost scrise pentru o traducere a psalmilor din grecește. Cum psalmii se cântă, traducerea trebuia să păstreze forma, lungimea versurilor și accentele cuvintelor, ceea ce nu era ușor, ba chiar era o performanță. Sigur că nu mai era limba curentă, dar versurile se puteau înțelege.

Ce e, din punctul dumneavoastră de vedere, fermecător în a te ocupa de autori (aproape) uitați?

N-aș zice că sunt fermecat de acești autori, deși unii sunt și autori remarcabili, ci mai degrabă stimulat, provocat de textele lor : cred că este un sentiment pe care îl au unii cititori și mai des specialiștii, criticii și istoricii literari adică, atunci când întâlnesc o operă greșit sau superficial înțeleasă de cititorii grăbiți. Romancierul britanic Charles Morgan are în unul din romanele sale interbelice un personaj, un ofițer care regizează în timpul războiului (Primul Război Mondial, desigur) o piesă cu subiect eroic, prezentată trupei pentru a o îmbărbăta. Peste ani, intrând într-un teatru de cartier să piardă două ceasuri, are surpriza de a revedea piesa știută, care devenise umoristică : ofițerii se bâlbâie, soldații se încurcă între ei, nu le reușește nici un exercițiu etc. Nu se schimbase nici o literă în text, doar că nici actorii, nici publicul nu mai trăiau în atmosfera războiului…

E mult praf pe(ste) literatura română veche?

E adevărat, există un praf peste literatura veche, să zicem limba încă neașezată și vetustă, ca în orice literatură europeană ; dar este un praf nobil.

Aveți / ați avut sentimentul că, investind atenție în asemenea autori – aproape uitați – faceți și un act de dreptate?

Da, mi s-a întâmplat de câteva ori să cred că „am făcut dreptate“, dar asta mai târziu și după ce ideea mi-a fost sugerată de recenzenți, de pildă după ce l-am editat pe Dimitrie Ralet, scriitor uitat, dar foarte interesant de la mijlocul secolu – lui XIX.

Legat de ideea întrebării de mai înainte: care apreciați că sunt marile nedreptăți pe care le poate suferi / îndura literatura? Literatura veche, în mod aparte?

Literatura fiecărei epoci trăiește, în general, după un anumit cod care impregnează personajele și acțiunea, decorul material și felul de a gândi etc. Sigur că textele literaturii vechi nu pot fi bine înțelese și așezate pe locul lor decât după ce cititorul își însușește codul respectiv. Într-adevăr, literatura veche trebuie citită după ce ai cunoștințele necesare ca să o plasezi în perspectiva care îi este ei proprie. Ea nu este „realistă“ în detalii, ci în mare, și cititorul contemporan cu textul nu crede nici o clipă că Satana o împinge pe Romica în așternutul lui Parpanghel, căci lucrurile se petrec „ca și cum“ un diavol ar proceda astfel. Editarea și comentarea literaturii vechi pretinde cunoștințe întinse, dar și specializate: în general, pasiunea câte unui cercetător pentru unul dintre scriitorii studiați duce la un studiu sau o ediție care însumă tot ce se știe despre autor sau o parte a operei sale, așa cum a editat de pildă Mircea Popa versurile lui Șincai.

Cum e lumea de azi (sau cum ar fi lumea de azi) privită prin lentila autorilor de prim raft din vechea literatură română? Ar fi loc în cărțile acestora, ar încăpea în ele o bună parte din sensurile lumii de azi?

Nu cred că se poate pune astfel problema : există premoniții ale unor adevăruri, anticipări asupra unor idei, personaje sau mișcări neobișnuite, dar „sensurile lumii“ în general aparțin epocii. Nu trebuie să uităm că lentila autorilor din vechea literatură română este chiar epoca lor, ei nu pot avea anticipări sau prefigurări care să nu fie regăsite ulterior în patul germinativ al celeilalte epoci. Țiganiada a fost recuperată și studiată mai târziu, deși se știa dinainte de existența sa.

Ar fi un exces de interpretare să spunem că literatura română veche e ca un vin vechi? Ținând cont, desigur, de faptul că nu orice vin (foarte) vechi e neapărat bun…

Da, fără îndoială : și pentru a aprecia un text vechi, și pentru a aprecia un vin vechi, trebuie să ai anumite cunoștințe, să educi o anumită sensibilitate a palatului, desigur în sens figurat.

Cu care dintre personajele din această literatură mai veche v-ar face plăcere – e un joc al imaginației ce vă propun acum – să luați un prânz copios?

Nu sunt adeptul meselor copioase, cum era de pildă, amintitul Parpanghel al lui Budai-Deleanu, care visa numai „Țărmuri dă mămăligă moale, Dă pogăci, dă pită și mălaie“. Evident, toate aceste mâncăruri nu sunt decât simboluri ale bunăstării. Nu am deci cum să răspund la întrebare…

Ce rol fecund joacă – pentru „câmpurile“ literare mai puțin obișnuite în care ați lucrat – arabistica (în care, nu știe foarte multă lume, sunteți specializat)?

Am terminat într-adevăr secția arabaromână de la Facultatea de Filologie din București și am și publicat vreo două articole la începutul carierei mele, dar meritul, dacă e, este că am editat două volumașe dintr-o culegere de studii Romanoarabica. Am fost însă repartizat profesor la Urziceni, deși absolvisem cu note mari, pentru că asta se întâmpla în 1962, când funcționa o comisie pe țară unică și eu nu aveam un dosar de cadre bun. Generația și seria mea de la Filologie (în care am fost coleg cu N. Manolescu, de pildă) s-a lovit din plin de aceste reglementări

Care e diferența dintre ficțiune și mistific – țiune?

Ficțiunea este o invenție într-un spațiu care simulează realitatea, iar mistificțiunea este o invenție care deturnează subiectul de la realitate. Pe lângă acestea, cred că este permis să vedem în mistificțiune și o oarecare încercare de a-l mistifica pe cititor.

Ce fel de i) realitate și ce fel de ii) utilitate au mistificțiunile?

Am spus că ficțiunea deturnează subiectul, dar acesta este expus totuși într-un cadru înrudit cu realitatea, care trebuie să fie plauzibil : utilitatea mistificțiunilor mi se pare că rezidă în stimularea imaginației, dar o imaginație controlată de logică și de verosimil, plauzibilă deci în liniile ei generale. Imaginația nu este un construct care bate câmpii, nediferențiat, ci o aptitudine, un instrument, un fel de a propune o dezvoltare logică, comprehensivă, care, în anumite condiții, poate deveni realitate cum a devenit realitate tunul lui Barbicane cu care a trimis ghiuleaua spre lună, respectiv rachetele de astăzi.

Ce e de făcut pentru – vorba aceea – a scoate vinul bun din mistificțiuni?

Probabil că și cu mistificțiunile procedeul de abordare este apropierea treptată, respectiv felul cum trebuie băut vinul : și după o lectură interesantă și puternică rămâne în noi un gust bun și o aromă delicată.

Foarte schematic (fie și numai enunțiativ): găsiți urme adânci de „ADN“ cultural din lumea arabă în cultura, în mod aparte în literatura de la noi?

Sigur, toată lumea de la noi și în general din Europa a auzit de Șeherezada, de O mie și una de nopți sau Halima etc. Mai puțină lume știe că modelul arab a fost preluat într-o „viață a lui Gh. Lazăr“ care a fost introdusă într-o versiune a Halimalei tradusă de Gherasim Gorjan în 1835 (frumos și emoționant este că „descoperirea“ a fost făcută de un profesor din provincie, Martin Naht, probabil dispărut demult). Putem găsi apoi unele influențe ale ritmului, respectiv ale prozei ritmate, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir etc.

S-a făcut observația că, în opera dumnea – voastră, nu privilegiați neapărat esteticul. De ce nu este, de ce nu ar fi, din punctul dumneavoastră de vedere, suficient criteriul estetic, atunci când încercăm să luăm în posesie o operă artistică? Ce e, important, relevant, de adăugat – pentru un spor semnificativ de înțelegere?

Nu cred că există cunoaștere completă („luare în posesie“) a operei artistice, iar sporul de înțelegere pe care îl putem propune prin comentariul sau în lectura noastră, doar pentru noi, se datorează probabil unor perspective contingente, dar altele decât cele estetice : cadrul cultural și istoric pe care îl poate propune o „lectură“ (privire, apreciere etc.) poate sugera noi aspecte ale înțelegerii. Chiar infime, ele reprezintă o îmbogățire și mai ales un alt sau alte unghiuri de vedere, infinit posibile.

Care sunt cele mai prețioase daruri – văzute și/sau nevăzute – pe care le-ați primit de la litera – tură?

Să-mi dați voie să răspund cu o banalitate, cu un truism: literatura este, în mare, o imagine a lumii, chiar și literatura suprarealistă este tot asta. De la literatură am primit deci puterea de a privi viața și aspectele ei din mai multe perspective și astfel de a profita de mai multe bucurii.