Hanna Bota, „Prorocița din Fânațe”

 

Nu era nici o biserică în Fânațe, nici ortodoxă, nici catolică, nici reformată, cum era aceea din secolul XVI în Palatca; ce sat e ăla fără o turlă?, dar acesta nu e sat, e chiar Clujul întins dincolo de deal. Nici nu era în calcul vreo autorizație, așa că oamenii au ales să se adune într-o formă de slujire în casa unui om. Apoi casa aceea s-a transformat în Casă de rugăciune, în Adunare, așa se chema ea pentru toți. Duminică de duminică se strângeau oamenii, indiferent de religie, că măcar cineva citea din scripturi și explica înțelesuri spirituale: nu contează ce religie ai, spuneau ei, Dumnezeu e același, el vede sufletul, el judecă, el vede că nu ne lasă comuniștii să ne clădim biserică. Adunarea devenea tot mai neîncăpătoare, apoi s-a lărgit, s-a adăugat spațiu, i s-a pus și un turnuleț cu o cruce în vârf, arăta aproape cum trebuie, autoritățile au închis ochii, Fânațele erau dincolo de Dealul Morii, nu se vedea așa departe, un cătun pierdut între sălcii și plopi. Apoi, s-a întâmplat că o femeie a primit „darul proorocirii”: a început să prevestească tot felul de lucruri, boli și însănătoșiri, secetă și ploi, nașteri de copii. Lucrurile se împlineau cum prorocea, sau, mă rog, așa se zicea; depinde de credința sau îndoiala oamenilor, or, asta e mai greu de verificat, cine ce crede, că dacă nu crede, nu i se împlinește… Apoi, parcă tot mai multe erau proorocirile împlinite decât cele rămase de căruță. Ba s-au întâmplat și miracole, așa umbla vorba. Ce miracole? Nu mai ținea nimeni minte lucruri concrete… Suficient că i s-a dus vestea, veneau și oameni de la oraș: când n-ai răspunsuri în viață și te confrunți cu lucruri grele, cauți răspuns și-n gaură de șoarece. Și ce n-ai da să existe un om care să aducă răspunsuri direct de la Dumnezeu! Că doar lipsa de credință poate fi obstacol în desfășurarea puterii lui Dumnezeu, celui ce crede orice i se va împlini, suna avertismentul. Și promisiunea.

După ce s-a întâmplat ca un copil să se însănătoșească cu niște tratamente și rugăciuni prescrise de femeia văzătoare, aproape că nu mai era cale de a pune la îndoială legătura ei directă cu cerul, așa că următoarele viziuni pe care le-a transmis credincioșilor au fost luate imediat drept cerință divină. Că Dumnezeu ar dori să-i răpească pe cei credincioși în împărăția sa, prea s-au înmulțit relele pe pământ, uite, oamenii n-au voie nici să meargă la biserică, uite, cei de la oraș se feresc să fie văzuți, că în țară domnește minciuna și falsitatea, unul pe altul se denunță, frate pe frate îl va vinde, nu așa spune Biblia? Astea sunt semnele sfârșitului, boli grele, semne în soare și lună, vremuri urâte și ciudate, toate se împlinesc sub ochii noștri, groaza oamenilor, trăim apocalipsa, fraților, e timpul ca Domnul să ne ia acasă, iar casa noastră este în ceruri, Paradisul de sus. Multe cuvinte de acest fel au fost rostite, oamenii așteptau cu înfrigurare instrucțiuni pentru răpirea lor la ceruri. Apoi ele au venit sub următoarea formă: prorocița le-a spus că i s-a dat vedenia cu ei îmbrăcați în alb, luați în văzduh de pe un munte înalt. Concret: fiecare să-și croiască niște haine albe, să se îmbrace cu ele, să urce împreună la o dată anume pe cel mai înalt deal din apropiere, au ales Râpa Botanicii, cel mai abrupt și înalt deal al rezervației naturale ce se află și azi în Fânațe. Într-o duminică însorită, au urcat toți cei pregătiți pe dealul cu pricina, s-au înșiruit pe buza strâmtă cât o cărare. Un șir de oameni plini de credință, albi ca niște îngeri. Era lume destulă, oameni înmărmuriți așteptau minunea, femei plângând de emoție; cei ce priveau de jos s-au declarat nepregătiți pentru această tranșă de răpire, poate la a doua, la a treia, dacă or mai fi printre cei aleși, că acum erau nedeciși, insuficient de credincioși, poate prea păcătoși pentru a merita răpirea în rai. Apoi, la un semnal, toți cei de pe buza dealului, strigând din tot sufletul, cu toată credința și toată puterea: „Ia-mă, Duhule Sfânt”, s-au aruncat în gol, demonstrând pregătirea lor de a fi răpiți. Doar că au căzut în râpă rostogolindu-se care mai la vale, care agățați printre tufe și arbuști, care peste alții. Mâini, picioare rupte, julituri, răni, sânge, nu, n-a murit nimeni, dar a fost extrem de dureros. Fizic și psihic. Abia au fost coborâți de pe Glimei, transportați cu căruțe, duși pe la spitale…

Cine a fost de vină că n-au fost răpiți? Dacă Domnul a transmis porunca Sa, dacă văzătoarea a tălmăcit corect, sigur, numai credincioșii puteau fi vinovați, cine știe ce păcate nemărturisite mai purtau în sufletele lor, cine știe ce îndoieli, că altfel Domnul nu și-ar bate joc de nimeni. Și-a întors fața de la ei ca să nu-i osândească. Bine că le-a mai dat timp de pocăință, de mărturisiri și întoarcere de pe căile păcatului… Sigur, povestea nu a fost fără urmări, au venit niște domni de la oraș și a început o anchetă, se căutau vinovați, dar nimeni dintre pățiți n-a acuzat pe nimeni și nu s-au depus plângeri, fiecare și-a recunoscut propria necredință sau credulitate, că cine știe ce-i în sufletul unuia care s-a considerat gata de a fi răpit în rai?

A doua viziune care a pricinuit niște probleme, dar de altă natură, a fost că femeia a declarat că un anume bărbat a fost ales de Domnul să-i fie ei soț și susținător pe această cale a transmiterii voinței divine pentru credincioși. Un anume bărbat, dar, spre înfiorarea tuturor, omul, deși chipeș și bun vorbitor, credincios devotat, era însurat și tată a doisprezece copii. Acum, ce te faci cu voia Domnului? Mai crezi că e de sus vedenia sau ce origini o fi având? Mărturisea însuși bărbatul că i s-a arătat și lui același lucru, deci să fie încredințați cu toții de sursă. Doar săraca mamă n-a primit înștiințare din nici o sursă divină, ea trebuia să se supună prin credință și răbdare. N-a avut de ales, căci bărbatul și-a urmat noua soție. Prorocița avea casă în apropiere de Casa de rugăciune, mare, arătoasă, grădina din față plină cu flori, livadă în spate, porumbiște și găzdușag, trăia în belșug. Nemăritată, dar acum, în văzul tuturor, ei au devenit soț și soție. O vreme, oamenii au rămas fără grai. Nu știau ce să creadă: nici să judece, dar nici să accepte, nici să pună la îndoială, dar nici să se lase duși de nas. Cine are dreptate? Mama cu copiii mulți n-a rostit nici o vorbă de reproș: dacă crede că asta e calea Domnului și vrea să plece la ea, să se ducă, dar ’napoi să știe că nu va mai fi primit niciodată. Oamenii tăceau.

A fost suficient apoi doar glasul unui copil: fetița cea mai mică nu putea pricepe de ce tăticul ei nu mai vine acasă, ci doarme în casa femeii aceleia, care pentru ea nu însemna nimic. Așa că, s-a așezat pe răzorul din fața porții și, de câte ori o vedea pe femeie trecând, țipa stâlcind, că era încă mică, să se audă la toți vecinii din jur: „Porociță, porociță, ai furat tăticu’ meu! Porociță, porociță, ai furat tăticu’ meu!” Și așa cât o ținea gura. Zile și zile. „Taci, fata mamii“, ieșea maică-sa în poartă, dar ea nu și nu. S-au trezit oamenii ca dintr-un somn. S-au întors împotriva lor, încât au fugit din Fânațe la oraș, să nu-i mai vadă nimeni. S-a rupt adunarea în două, unii s-au răzvrătit, apoi, ca să nu mai fie ceartă, s-au împrăștiat care încotro. A rămas o grupă fidelă, ea a răzbit prin greutăți, s-au smerit și n-au mai căutat s-asculte de proroci și văzători, s-au întors la cuvântul biblic, au găsit și explicația în Evanghelia după Matei, capitolul 24: „În vremurile din urmă se vor scula mulți proroci mincinoși, și vor înșela pe mulți. Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci. Dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit”. Da, ei doreau să fie dintre aceia care rabdă pentru mântuire.

Tot în vremea aceea, s-a mutat de acasă și Mărie, vecina de dincolo de pârâu. Bărbatul ei, Iuăn, după ce s-au împrăștiat credincioșii care încotro de la adunare, deși i-a plăcut să mai meargă între ei, acum s-a lăsat de adunarea pocăiților. Tare bine ar fi fost să se țină de pocăință, gândea Măria, că așa nu l-ar mai fi doborât băutura și răutățile, dar odată dezamăgit, păs să-l mai vezi printre ei: taci, Mărie, nu-s mai buni nici ei ca mine, numa` minciună și curvărie, io măcar nu te înșel. Când mă îmbăt, te bat, că așa-s io, mai iute la mânie, mă mai bat și cu alții. Că mă țîu de blestemății, păi să taci din gură, că de unde s-aduc bani? Iar Măria se sfădea cu el, nu se lăsa, femeie vânjoasă și vrednică, muncea cât doi. Până la urmă, tot degeaba, nu i-a mers bine, exact cum se temea Măria, că pe Iuăn l-au prins, fusese denunțat de mai multe ori pentru violență, că se bătea cu cine nimerea, bărbat înalt, frumos, dar să te ferești din calea lui. Acuma bătuse pe unul și omul, după câteva zile, a murit. S-a depistat că de la bătaie i s-a tras. L-au închis pentru ani mulți la închisoare. Măria a dat divorț. El a amenințat-o că dacă vine acasă o omoară. Măria râdea, mă omoară, să aibă cine, până iese de acolo, îi bătrân, nu mai rămân numai oasele de el, că acolo îl pun la muncă, nu mănâncă mâncarea bună de acasă, n-are nici hodină ca lumea. Nu mi-e frică.

Dar mie mi-era frică de Iuăn. Așa că, m-am bucurat când Măria s-a mutat la oraș să-și cate de lucru. A rămas în căsuța de peste pârâu doar bunica ei, Bătrânica, o femeie măruntă, ușoară că numai cârja groasă de care se sprijinea părea că o ține pe pământ, ridată ca un pergament vechi. Cu ochi de șoim, iscoditori, fără ochelari, văd bine, maică, mai bine ca-n tinerețe, se lăuda cu vocea uscată. Ore în șir împletea mănuși, fulare, șosete de lână, din asta trăia, dar nu pe bani, ci pe mâncare: o mână de mălai, niște nuci, fasole sau poame. Ce ai, maică, în cămară, aia îmi aduci. Și aveam toată iarna șosete groase cu dungi roșii și verzi, mănuși cu ciucurași ca să se lege la încheietură. Ședeam de povești când treceam pe la ea, îmi arăta modele de tricotat, că tocmai învățam și eu cum se fac ochiurile cu andrele sau cu croșetul. Și mama împletea, dar n-avea timp, iarna punea războiul de țesut și țesea pături: trebuie să trăiască și Bătrânica din ceva, du-te, mamă, și zi-i să vă mai facă niște mănuși, uite că vi s-au găurit de la atâta purtat. Cărarea spre școală trecea pe lângă căsuța ei, era cea mai mică din sat, construită din chirpici, spoită cu humă albă, cu târnaț de lemn în albastru, acoperită cu stuf. În casă, o laviță, un pat înalt din scânduri, o masă, două scaune, soba și trei rafturi pentru vase. Mirosea a dovleac copt. În afumătoare avea bucăți de slănină, primea bucăți întregi, când tăiau oamenii porcul. Eu mănânc puțin, maică, nici cât mâțu ăsta, arăta spre o pisică tărcată, câine nu țin, câinii îs mâncăcioși, n-am cu ce-i hrăni, da’ io cu mâțu ne descurcăm.

Nu doar de întoarcerea lui Iuăn mi-era teamă, ci mă gândeam că Bătrânica ar putea avea probleme cu plopii din spatele căsuței, pe sub care treceam noi în drum spre școală. Erau foarte înalți, înfricoșător de înalți. Aveau rădăcinile înfipte în șanțul cu apă din spatele casei, de la apă au crescut așa mult, spunea tata. Am auzit cum povestea cu bărbații care treceau pe drum că, dacă vine o furtună cu vânt mare, plopii ăia se vor rupe exact peste căsuța Bătrânei și o vor strivi acolo, casa aia e ca din carton, comentau bărbații; nici nu poți tăia plopii, că în orice direcție ar cădea, tot ar strivi ceva. Acum, doar să nu vină vânt mare. Atât mi-a trebuit! La fiecare adiere, ochii îmi săreau la plopii uriași. Dacă venea vreo ploaie cu vânt, eram gata s-alerg s-o scot pe Bătrânică din căsuță, s-o aduc la noi la adăpost, o și vedeam strivită sub trunchiul blestemaților de plopi. Uram copacii aceia și pentru că în fiecare primăvară acolo își construiau cuib coțofenele. Atât de sus și le poziționau, încât nici Timotei nu putea urca să le strice. Apoi, după ce cloceau ouăle, ne furau puișorii de găină ca să-și hrănească progeniturile. Mă punea mama să păzesc puișorii, dar eu uitam de ei, fie la joacă, fie aveam teme de făcut, seara, la numărătoare, iar lipseau. Blestemate de țărci, îmi șopteam eu în pumni, să n-audă mama, n-aveam voie să blestemăm vietățile create de Domnul, ele n-aveau nici o vină, se hrăneau, noi trebuia să ne păzim avutul, treaba Domnului era să dea hrana păsărilor și jivinelor. Apoi, într-o primăvară, a murit Bătrânica, dar nu din cauza plopilor. S-a suit în pod să-și coboare niște „sămânțuri” de flori, de pus în „gredinuța” din față, tare-i plăceau schinteuțele și bujorii; avea peste tot legături de chimen și romaniță pentru ceai; cum s-a urcat în pod, plafonul vechi n-a ținut și ea a căzut de sus în cămăruță, chiar cu șira spinării peste laviță, a murit singură, au găsit-o vecinii după câteva zile, era țeapănă, s-au alertat că tot mieuna mâțu de foame. Tare mi-a părut rău după Bătrânica. Am învățat între timp să tricotez, îmi făceam singură mănuși și fulare, dar tot mi-ar fi plăcut să mi le tricoteze ea. Doar că de-acum, în tot răul, partea bună era că nu mai venea Măria acasă, n-avea la cine, deci nici de Iuăn nu mai aveam a mă teme, chiar dacă va fi să iasă de la închisoare. Se întâmplă un rău, dar întotdeauna are și un bine legat de el, îmi spuse mama când i-am povestit despre temerea mea. Dar să știi că și invers, de fiecare lucru bun se leagă și ceva rău și urâcios… C-așa e viața: toate se leagă împreună, de nu poți să desparți binele de rău așa cum ai vrea, îs amestecate, uite aici cum fac prăjitura asta, după ce am amestecat ouăle c u laptele, crezi că pot să le mai despart?

(Fragment din romanul Trei femei, cu mine, patru, în lucru)