La „bulivarul” personajelor, birjar!

În noianul de opinii divergente, care fac, dintotdeauna, regula în societatea românească, există, totuși, o poziționare care primește tăria unanimității : ea este determinată de nedezmințita actualitate a personajelor din scrierile lui nenea Iancu, la care ne raportăm des și cu folos; personaje care, fie că se zbat în lumea politichiei sau în universul casnic al dramelor minore, fie că lenevesc la o halbă garnisită cu bârfe de tot felul, au pecetluit tipologii umane care rămân și astăzi pe poziții și nu dau semne că vor sări prea curând din tipare.

Această lume de vodevil, privită de autorul ei cu necruțare, la care se adaugă alte și alte personaje ale literaturii române, este adusă în scenă cu detașare și ironie bine stăpânită de „autorul-regizor” Horia Gârbea în spumoasa-i carte Minunata viață a personajelor, apărută în anul 2020 la harnica editură Neuma.

Nu întâmplător am început aceste însemnări de lectură cu lumea lui Caragiale, pentru că majoritatea personajelor cărții lui Horia Gârbea, atât în ceea ce privește capitolul consacrat integral descrierii vestimentației acestora („Personajele lui I.L.Caragiale.Vestimentația”), cât și în cel despre evidențierea „poreclelor și diminutivelor” ce le-au făcut notorii dincolo de alte trăsături, ca să nu mai amintim de hărnicia dovedită în expedierea „scrisorilor, depeșelor și telegramelor”, vin din universul plăsmuit de marelui dramaturg. Iar dacă mai adăugăm și paginile privind evaluarea prestației pedagogice a acestora („Personaje la catedră”) sau pe cele care „inventariază scenele erotice din literatura românească”, cu „luciditate analitică” sau lăsate la „fantezia lectorului” („Pasiune și sex la personaje”), constatăm, indubitabil, că ele, personajele caragialiene din această carte, și-au luat partea leului dintr-un sumar bogat și variat, chiar dacă și ceilalți „lei” sunt nume de referință ale literaturii române.

Cu mai mulți zeci de ani în urmă, într-o epocă de care ne amintim cu îndreptățită melancolie, pe străzile cu case ale Bucureștiului, din multele cartiere astăzi dispărute sub șenilele comunismului, se practica un gen de comerț pitoresc, prin care ofertele, cu precădere în produse agricole, veneau în întâmpinarea eventualilor doritori acasă. Marfa, purtată din poartă în poartă, era oferită spre degustare, iar cumpărarea se făcea în deplină cunoștință de cauză. Toate acestea mi-au fost reînviate în memorie de cartea lui Horia Gârbea, prin care, iată, ne-a adus acasă, nu rodul câmpului și al grădinilor, ci o lume de personaje pentru a ne înfrupta după pofta inimii și a minții noastre de cititori lacomi, dar selectivi.

Această mică istorie literară, ceea ce, în esență, este această operă inedită, ne poartă în lumea, de mulți uitată, a personajelor reprezentative din literatura noastră, pentru a ilustra o variată tipologie umană, cu bunele și relele sale, cu înălțări și prăbușiri, cu împliniri și deziluzii. Iar învățămintele acestei „istorii” sunt multiple. În primul rând, e de observat că, așa cum o prezintă Gârbea, notorietatea unor personaje întrece cu mult prezența publică și chiar receptarea critică a autorilor care le-au dat viață, ceea ce este unul din fascinantele paradoxuri ale literaturii. Apoi, tot ca dovadă de măiestrie literară ( și nu numai), personajele convocate la această întâlnire, cu calitățile și defectele lor, sunt văzute ( și tratate) ca prelungiri livrești ale autorilor, care, și ei, oameni sunt. Astfel, G. Călinescu „împrumută” personajelor sale pasiunea pentru „arhitectură și construcții”, Camil Petrescu își poartă eroii prin lumea teatrului, atât de familiară lui, cu dramele și frivolitățile sale, Bacalbașa și Brăescu „promovează”, cu mai mult sau mai puțin talent literar, „Armia română”, universul cazon, de regulă închis, mărginit, cu figuri mai degrabă caricaturale, căci, vorba lui Moș Teacă, „n-a fostără toți la război”, Arghezi, prin călugării săi reînviați, ne reamintește că s-a învârtit și el puțin prin ograda mânăstirii, Ionel Teodoreanu pledează literar prin personajul Dan Deleanu, iar George Șovu, autor de cuminți povești școlărești, vine de-a dreptul din lumea lui „Isoscel”. Lăsate să evolueze libere pe scena literaturii, așa cum le știm din cărțile în care au prins viață, personajele selectate de Horia Gârbea spre a-i „ilustra” capitolele (și temele) pot trezi simpatie sau dispreț, înțelegere sau respingere, admirație sau repulsie. Și o fac, cum s-ar spune, „pe mâna și limba lor”, pentru că Horia Gârbea „le dă cuvântul” încă o dată în această carte, prelungindu-le o„viețuire” când glorioasă, când banală; pentru că nu toți au, cum spune Caragiale, „inteligență vie, caracter de bronz, temperament de erou”.

În fine, așezarea acestor rânduri sub semnul avântatului îndemn al celebrului trio de personaje caragialiene ( mam mare, mamițica și tanti Mița) își dorește să ilustreze o altă realitate a timpurilor de odinioară, mai molcome și mai îndurătoare cu oamenii; descinderea, cu trăsura sau pe jos, în mirajul Bulevardului, al Șoselei, locul unde se „etalează lumea bună”, unde poveștile alunecă în voie, căpătând puterea adevărului nedesmințit, iar comedia și drama coexistă sub aceeași colorată umbrelă, sub aceeași sobră pălărie. Tot așa, acum, personajele lui Horia Gârbea ne sunt aduse pe bulevardul acestei cărți, unde suntem invitați și noi, spre a ne întâlni cu trăirile, gândurile și sentimentele lor, adică, cum precizează autorul, cu „aspectele concrete ale vieții” care „le apropie cel mai mult de cele ale oamenilor adevărați”. Iar Gârbea, cunoscându-le atât de bine, le tratează pe toate cu (aproape) aceeași atenție, democratic, s-ar zice, pentru că, tot de la nenea Iancu citire: „Spui de una o vorbă bună, superi pe alta; spui rău de alta, atunci nu mai poți pretinde că ești un om galant; insiști cu deosebire asupra uneia, dai la bănuieli; neglijezi pe vreuna, îi inspiri o ură primejdioasă”. Mai ales, parafrazându-l pe autorul „momentele și schițelor”, aici, într-o societate „destul de restrânsă”, ca literatura română.

Contemplarea lumii românești, cu toate ale ei, mai bune sau mai rele, prin ochii acestor personaje, ne dezvăluie o felie din relația dintre literatură și viață ( sau viață și literatură) cu toată încărcătura sa de teme și simboluri; de la „metafizica banalului”, a zbaterilor încâlcite în povestioare de amor și scrisori enigmatice, zvonuri și bârfe, la exaltările sau tragismul unor destine; toate sunt scăldate în unda de umor care trece prin textul autorului, dându-i un plus de savoare, reamintindu-ne, totodată, că lumea literaturii trebuie privită cu gradul de detașare necesar acestei mereu reînnoite convenții dintre scriitor și cititor.