Biblioteca din casa părintească

Sunt dependent de citit. Citesc nu numai literatură, ci și dicționare, culegeri de probleme de șah, manuale de grădinărit, cărți de astronomie, lucrări de istorie a matematicii. Pe vremuri, când plecam în concediu, luam în valiză 15-20 de cărți pe care le căram cu greu, blestemându-mi zilele. De mai mulți ani, când plec în concediu (sau… la spital), îmi iau în valiză 10.000 de cărți. Mai exact, iau un iReader de 100 de grame în memoria căruia sunt stocate 10.000 de cărți. Tatăl meu avea un cult pentru literatură. Era inspector financiar, dar în timpul studenției fusese de câteva ori la cenaclul lui E. Lovinescu, din curiozitate. De altfel, încă de pe vremea copilăriei sale, petrecute în Herța lui G. Asachi și B. Fundoianu, îi plăcea foarte mult să citească literatură (spre exasperarea părinților lui, de care trebuia să se ascundă, când citea, în podul casei). Așa se explică de ce în casa noastră a existat de când mă știu o bibliotecă. Înainte ca eu să învăț să citesc, el lua din rafturile bibliotecii câte o carte și mi-o citea cu glas tare, răbdător, bucuros că îl ascult cu interes. După ce am aflat, în clasa I, că din însumarea sunetelor o și i rezultă cuvântul oi, după ce am înțeles cum din litere se constituie cuvinte, am început să explorez biblioteca pe cont propriu. Multă vreme am citit… cotoare. Alăturarea a numeroase titluri verticale fără nici o legătură între ele, de la Creșterea albinelor la Război și pace și de la Teoria deschiderilor în șah la Venea o moară pe Siret, îmi crea o impresie stranie, de bric-a-brac esoteric, de mesaje oculte care se bruiază reciproc. Am citit în câțiva ani toate cărțile din bibliotecă, la întâmplare. De la un manual de algebră dinainte de război am trecut fără mari probleme de adaptare la amintirile lui George Panu de la „Junimea“, apoi la Concert din muzică de Bach, apoi la o traducere din versurile lui Baudelaire, apoi la O tragedie americană de Th. Dreiser ș.a.m.d. În ciuda avertismentelor date de pedagogi, le-am înțeles pe toate și nu mam simțit deloc derutat. Tata îmi spusese de multe ori versuri din Eminescu și îmi vorbise despre el. Dar când am dat eu însumi peste o ediție a poeziilor lui (una apărută în colecția „Biblioteca pentru toți“), am fost și mai impresionat. Cuvintele tipărite îmi dădeau certitudinea că Eminescu a existat, ceea ce mi se părea extraordinar (în timpul studenției aveam să fiu șocat în sens invers de ingenioasa poezie a lui Marin Sorescu, Eminescu n-a existat). Mă uimea faptul că din cuvinte obișnuite, cunoscute de toată lumea, poetul scotea un fel de muzică de trăiri venită parcă din ceruri. „Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri,/ Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri-rânduri.“ De atunci și până azi am tot citit Eminescu, fără să mă plictisesc vreodată. Eminescianismul a intrat în chimia sufletului meu și, după ce voi muri, în cenușa care va rezulta din incinerare, vor putea fi găsite particule din această substanță. Receptivitatea mea se explică poate și prin faptul că natura din zona Sucevei, orașul în care am copilărit, seamănă foarte mult cu aceea din împrejurimile Ipoteștiului. Pădurile solemne de fagi și dumbrăvile delicate de mesteceni, lacurile „rupte de mișcări de valuri ca de bulgări de lumină“, fluturii, greierii și… fetele blonde și jucăușe, care știu să mai și tacă, visătoare (nu ca acelea din București!), totul m-a educat astfel încât să primesc în suflet poezia lui Eminescu. Am citit, bineînțeles, numeroase alte cărți și, treptat, am început să fac ordine (ceea ce fac și azi!) în ceea ce citeam. Mi-a trecut prin mână tot ce se tradusese până în anii aceia din Jules Verne, Jack London, Mark Twain, Dickens, dar și Victor Hugo, Dostoievski, Tolstoi, Gogol. I-am citit pe Sadoveanu, pe Cezar Petrescu, pe Petru Dumitriu. „Fiind băiet, păduri cutreieram“, dar și citeam cu nesaț, uneori de dimineața până seara. Niciun autor nu-mi dădea telefoane ca să scriu despre el. Mama, doar, insista pe la 10 seara să sting lumina și să mă culc. Era mirată că mă conformez de fiecare dată, ca un copil cuminte. Nu știa că am o lanternă și că, ascuns sub plapumă, citesc în continuare.