Învățături de minte

Finalul articolului „Când literele erau de lemn“, publicat de Marin Sorescu în revista „Luceafărul“ (nr. 30/1968) și inclus în volumul Insomnii (1971), suna astfel: „Dacă multe învăţături, de după aceea, s-au dovedit, în cel mai bun caz, nişte învăţături de minte, cele ale lui Neagoe, izvorâte din conştiinţa unui mare bărbat şi scrise aici, vor rămâne pentru noi un izvor binecuvântat, nedogmatic, proaspăt şi fundamental.// Aş vrea să mă cheme Theodosie“. După douăzeci de ani de la o asemenea identificare admirativă, s-a descoperit, la capătul atâtor dispute acerbe legate de paternitatea și de originalitatea Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, că, în urmă cu patru sute de ani, ar mai fi vrut cineva să se fi chemat Theodosie, cu toate uzurpările adiacente. Și pentru că toate acestea trebuiau să poarte un nume, un singur nume, li sa spus Ivan cel Groaznic.

Dacă, pentru Nicolae Iorga, autorul Învățăturilor… a fost un „domn cu apucături împărătești“, pentru noi, Ivan al IV-lea ar putea fi considerat un țar cu apucături hoțești. Ridicat mai an pe divan cu autoproclamatul titlu de întâi țar, adică de împărat (cezar – ce-țar) al tuturor rușilor, teribilul moștenitor la tron a manifestat voința ca Patriarhia ecumenică de la Constantinopol să-l recunoască drept bazileu peste tot ceea credea el a fi a treia Romă. E drept că tatăl său, mort pe când nefericitul încă nu împlinise cei șapte ani de acasă, purta nume de bazileu, Vasile al III-lea, însă cneazul cu necazul chiar voia să fie recunoscut de jure și de fosta capitală a falnicului Bizanț căzut. Nu știu dacă în epocă a stârnit vreo confuzie în mintea populației necultivate asocierea toponimului de Țarigrad cu intenția sa de autoînvestire cu titulatura de țar. Oricum, legenda spune că, la nașterea teribilului Ivan, Kremlinul a fost zguduit de un fulger ce a produs un incendiu devastator și că sângerosul vampir în devenire avea deja crescuți doi dinți. Semnele acestea uimitoare au fost tălmăcite ca fiind manifestări ale voinței dumnezeiești: prodigiosul copil avea să-i sfâșie pe dușmanii Rusiei cu un dinte, iar pe celălalt urma să-l înfigă groaznic în propriul popor. Timp nu a trecut prea mult și, după o trudă de zece ani dusă de la Moscova prin mijloace neortodoxe și soldată cu eșecuri repetate, țarului – deținător al unei presupuse biblioteci fabuloase avute în secret – i-a venit ideea să trimită la Constantinopol un sol cu carte. Așa s-a făcut că ambasadorul său Teodor Mamalachos i-a prezentat Patriarhului, împreună cu darurile din dar din care se face Rai, și o plagiere drept carte de vizită. Aceasta a fost realizată de Mamalachos, „pe cale nediplomatică“, după versiunea greacă a Învățăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, efectuată din limba slavonă de Manuil din Corint. Transferul de paternitate a fost operat în dreptul tatălui țarului, ce devenise în ultimii ani ai vieții călugăr cu numele Varlaam. Astfel, presupusa „Cazania lui… Varlaam sau Cartea rusească de învățătură“ a avut, la rându-i, darul de a i se recunoaște țarului moscovit, din partea Patriarhului ecumenic, titlul mult râvnit.

Trebuie să recunoaștem că nu era cea mai mare grozăvie de care era în stare Ivan cel Groaznic. El s-a comportat, vorba celui furat, „ca pasărea ceia ce să cheamă cucu, care-și dă oaolă dă le clocescu alte păsări și-i scot pui“. Plagiatul nu era comis în favoarea tatălui său dintr-o simplă ambiție de autorlâc familial, ci din dorința de a avea o cauțiune morală în fața cinstitelor fețe ierarhicești ale monahismului balcanic. Făcătura nu a cerut mult timp: numele Neagoe și Theodosie au fost înlocuite cu Vasile și Ivan, iar titlurile capitolelor au fost schimbate și ele. Numai că superficialul plagiator a omis să modifice numele mamei domnitorului, precum și pe acelea ale fetelor sale (Stana, Roxana și Anghelina). Ca să nu mai vorbim despre rugăciunile domnitorului român pe patul de moarte…

Este de mirare cum de s-a lăsat înșelată Patriarhia de la Constantinopol de o asemenea făcătură, dând curs procedurii de recunoaștere oficială ca bazileu unui temut impostor. Afirm aceasta deoarece Învățăturile… erau deja cunoscute la curțile domnești din spațiul ortodoxiei, precum aceea a Serbiei. În acea perioadă mai era familiar Patriarhiei ecumenice și tratatul Principele, al lui Niccolo Machiavelli, care înfățișa un sinistru tablou al cinismului politic și al noii practici diplomatice. Numai că o asemenea carte, pe lângă faptul că venea din sfera de influență a catolicismului și că anunța zorii modernității statale prin prototipul de politician propus, nu putea fi plagiată. Iar aceasta, fie și pentru bunul motiv că ar fi trădat din partea lui Ivan cel Groaznic deprinderea prin educație cu unele apucături care să semene cu machiaverlâcurile.

Scopul scuză mijloacele și, chiar dacă admitem că Învățăturile… ar fi fost scrierea lui Vasile al IIIlea, ce legătură pot avea povețile cuiva către fiul său cu felul ulterior de a conduce al progeniturii? Iar aceasta mai ales când este vorba despre soarta unui dorit imperiu ce se voia fondat pe ruinele Bizanțului, căzut în urmă cu un veac în mâinile turcocrației. În comparație cu ceea ce, la începutul expansiunii țariste, a făcut Ivan cel Groaznic, Alexandru Lăpușneanul poate fi oricând confundat cu Alexandru cel Bun. Barem groaznicul domn moldovean a aplicat terapia de șoc și i-a dat leac de frică unei singure soții prin orânduirea piramidei de capete boierești. Or, contemporanul său Ivan cel Groaznic a fost un veritabil Barbă Albastră ce putea fi mânat oricând de ambiții faraonice în privința construirii unor astfel de piramide mortuare.

Este sigur că Theodosie – singurul domn cu nume de bazileu bizantin din istoria românilor și frate vitregit al grozăvitului „bazileu“ rus – nu a avut parte să citească povețele adresate de înțeleptul și cumpătatul său părinte, deoarece, după o foarte scurtă domnie, a murit la nici un an de la finalizarea acestora. La fel de sigur este că, abuziv desțărate fiind, nici țarul nu le-a citit, deși el ar fi avut la dispoziție măcar un sfert de veac. Câte dintre învățături ar fi urmat Ivan cel Groaznic, dacă ar fi avut curiozitatea să vadă ce conțin ele? Cred că pe niciuna. Neronianul țar care, din pizmă, a dat foc unui întreg oraș înfloritor, precum vechiul Novgorod, ar fi ars într-o clipită povețele domnului valah, deoarece erau în flagrantă opoziție cu viziunea sa despre conducerea destinelor unui popor. Dar dacă enigmatica sa bibliotecă, despre care se tot vorbește de secole, ascunde cumva adevăratele sfaturi părintești cuprinse în vreo apocrifă „Cazania lui… Varlaam sau Cartea rusească de învățătură“? I-au ostoit acestea, în vreun fel, sângeroasele aspirații secrete și idealurile de neatins în a guverna? Dacă se va descoperi vreodată biblioteca sa din străfundurile tenebroase ale Kremlinului – care înfierbântă de două secole încoace imaginația atâtor căutători de felurite comori –, poate că se vor găsi în presupusul său cabinet de lectură adevăratele învățături care iau ghidat guvernarea. Nu-mi pot închipui cum arăta biblioteca sa, dar cred că orbitul țar în toate și-a imaginat-o, neborgesian, sub formă de Iad.

Nici că se poate discrepanță mai mare decât aceea existentă între Neagoe Basarab și Ivan cel Groaz nic. Deși a mai omorât și el (a tras în țeapă, a decapitat și a spânzurat), domnul român a procedat în spiritul epocii. Dar, înainte de toate, a fost un om smerit, cu frică de Dumnezeu, învățăturile sale degajând o autentică bucurie de a trăi întru creștinism. Or, întunecatul țar al Rusiei nu a avut frică de nimic, de niciun Dumnezeu, chiar dacă a manifestat și teribile crize de misticism. Nu sunt convins că, dacă el ar fi citit Învățăturile…, acestea i-ar fi îndreptat carențata educație părintească, deoarece timpuriul orfan de tată, înzestrat cu doi dinți din naștere, pare să fi fost ghidat de principiul „Eu te-am făcut, eu te omor!“. Înainte de a comite crima filială, care l-a lăsat fără succesor la tron, taratului țar i-ar fi prins bine sfatul din finalul unui profund poem scris patru secole mai târziu. Acesta va aparține unui prinț al literelor române, ale cărui rădăcini materne (și cu încă doi generali țariști în familie) îi vor veni din Rusia profundă: „Eu te-am născut pe tine dragule./ Renaște-mă tu“ (Nichita Stănescu, Învățăturile cuiva către fiul său). Dar să nu stau cu gândul atât de aproape în timp și să spun că, în zadarnica sa pocăință, rătăcitul părinte criminal ar fi apreciat, poate, tulburătorul motiv fortuna labilis, accentuat în Învățături… de împrejurarea morții premature a fiului Petru. Pentru plângerea lui („stâlparea mea cea înflorită“), Neagoe Basarab a dat glas uneia dintre cele mai tulburătoare pagini elegiace existente în spațiul românesc.

Mă îndoiesc de faptul că paranoicul țar, suspicios pe toată lumea și omorând în stânga și în dreapta din teama de a nu fi el suprimat, ar fi fost în stare să răspundă la o îngrozitoare întrebare pusă în termenii următori de autorul Dreptului la timp: „Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul/ tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu sărut/ sau cu urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu/ știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă în-/ grozitoarea întrebare «cine ești?» te întreabă cu gând/ ascuns să te piardă“ (ibidem). Bazileul Ivan cel Groaznic n-a existat. A existat numai o țară frumoasă la o margine de mare, unde valurile fac noduri albe ca o barbă nepieptanată de crai. Iar acolo, un înțelept și pacifist domnitor bizantin a rostit acum o jumătate de mileniu niște învățături care, după aceea, s-au dovedit, în cel mai rău caz, niște învățături de minte pentru alții. Nu trebuie uitat că pe mantia domnitorului stătea un vultur bicefal încoronat – simbolul heraldic împărătesc al Bizanțului –, imagine care a fost adoptată drept icoană și a Sfântului Voievod Neagoe Basarab.