Corespunderi – fișe critice ilustrate

Vizualizez, poate într-un grad mai mare decât cel obișnuit, ceea ce citesc. Ochii minții sunt gata să „vadă“ ceea ce înșiră literele pe hârtie. Se ivesc priveliști, siluete, alcătuiri de forme și culori, care își caută singure (oarecum) corespondentul în imagini plastice ori muzicale deja stocate de-a lungul vieții în memorie. Întrepătrunderea e imprevizibilă și „vinovată“. Cum spuneam altă dată, ființa culturală nu e/ nu mai poate fi inocentă, căci vederea ei mereu „mișcată“ descoperă ploi bacoviene, cețuri ca-n Turner, luminișuri grigoresciene. Memoria culturală e (mai) puternică; ea a împins în umbră memoria „naturală“. Experimentele inter-art de genul Rondul poeților sau Rondul scriitorilor au fost primite cu interes. Scriitorul a căutat corespunderi și s-a identificat cu o proiecție plastică, readucând-o apoi, asumând-o, adică, într-un text-răsfrângere, probant al „potrivirii“. Era vorba acolo despre ekphrasis – „reprezentare verbală a unei reprezentări vizuale“ –, despre transferul unui discurs în altul, al semnului plastic în cel literar. Dar și despre infinitatea de lecturi pe care o acceptă orice operă de artă. Un ekphrasis înalt propune Julian Barnes în eseurile despre artă Cu ochii larg deschiși. Că „arta nu se mărginește să capteze și să exprime emoția, freamătul vieții. Uneori face și mai mult: ea chiar este acel freamăt“ e încheierea în seama căreia pledează pentru o „recitire“ vie a picturii (dar și a literaturii), acestea revelându-și astfel umanitatea profundă dincolo de etichetele academizante care o țin la distanță de privitor/cititor. O rescriere fremătătoare a istoriei picturii e ceea ce reușește Barnes. Tot astfel, în Bărbatul cu haină roșie, portretul lui Samuel Pozzi pictat de John Singer Sargent e excelentul pretext al unei savuroase, inteligente reconstituiri a vieții din Parisul sfârșitului de secol 19, La Belle Époque. În această apropiere umanizată de pictură, Barnes se întâlnește cu José Saramago și romanul său Manual de pictură și caligrafie. Pictorul H. oscilează între stilul academic al portretelor sale cu care își câștigă pâinea și dorința de a picta „adevăratul portret“, cel care „vede“ omul dincolo de reguli și canoane, regândind, de fapt, relația dintre artă și realitate, dar și întrepătrunderea dintre arte. Un soi de romane ekphrasis scrie Tracy Chevalier, pornind de la Fata cu cercel de perlă a lui Vermeer ori de la tapiseria Doamna și licornul. Nu e de ocolit nici Simetria de temut, cartea aceleiași, în care William Blake, poetul și pictorul, aduc accente subtile. Literatura, pictura, muzica, dansul pot fi și sunt citite și interpretate prin cuvinte, e calea cea mai la îndemână oamenilor. Lectura ca interpretare se petrece întotdeauna printre rânduri. Încercăm să pătrundem sensuri pitite printre și dincolo de cuvinte, pete de culoare, lumini, umbre, înșiruiri de note muzicale, volume, gesturi. Poți răspunde unei cărți cu altă carte, unei melodii cu altă melodie, unei picturi cu altă pictură, indiferent dacă răspunsul tău e descifrare, omagiu, parodie, parafrază. Dar poți răspunde, în nesfârșite combinări, cu o melodie la o pictură, cu un tablou la o poezie sau viceversa, într-o multiplă intersectare de corzi expresive. Firește, răspunsul poate fi și tăcere pe gânduri. „Pictorii au o mare neîncredere în cei care scriu despre tablouri“, credea Henry James. Ei bine, aici nu scriu despre pictură. Recurg la pictură ca la un plus de înțelegere. Cum comparația e mijloc predilect de cunoaștere (ea având, cum spuneam altă dată, un impresionant cazier cultural), lectura mea se limpezește prin apelul la o pictură anume, la maniera unui pictor sau altul. Senzația/ impresia de lectură își aduce aminte de o senzație/impresie asemănătoare și o evocă. Ideea subtextuală ar fi că, dincolo de infinita varietate de expresii artistice (din toate artele), există un număr relativ redus de patternuri, de modele regăsibile în mai multe opere din arte diferite. Un soi de înrudiri pe dedesubt, posibile fiindcă memoria culturală nu lucrează cu granițe stricte, ci amestecă liber și creator „materialele“ acumulate.

Iată câteva dintre impresiile picturale declanșate pentru mine de cărți citite în ultimii ani (din nou, exercițiul nu poate fi decât subiectiv; enciclopedia personală e diferită de la un cititor la altul). Un fel de fișe de lectură ilustrate; semne de carte putând deveni chiar îndreptar de lectură. Ana Blandiana. Soră lume (2020) stă alături de Fals tratat de manipulare, în perfectă complementaritate. Ambele datorează profunzimea și subtilitatea celei de a doua priviri, cea poetică, în stare să scruteze dincolo de aparențe, să scoată la iveală un înțeles pe cât de fragil și ambiguu, pe atât de adânc. Problematic, interogativ, de o expresivitate sobru cantabilă, scrisul ei probează intransigența unei inteligențe verticale și nuanțate, cu o atitudine lucid-voalată, tranșant-ezitantă, care știe deja de la început că lucrurile nu pot fi înțelese fiindcă nu există un singur fel de a le înțelege. Însemnările călătoarei sunt interesate mai ales de punerea în relație, în legătură și în contrast a lumilor. Fie că-i citesc poemele, proza ori eseurile, îmi vin în minte marinele lui Ivan Aivazovski. Le-am văzut în Muzeul de Artă din Erevan. Pânze uriașe, cu mări zbuciumate, valuri spumegânde, nori învolburați, corăbii în derivă, dar care transmit nu panica, nu neliniștea și disperarea, ci sentimentul că poți răzbi dacă vâslești tenace spre lumina mereu prezentă la orizont. Și că vei ajunge la ea cu o înțelegere în plus, grație înfruntării – frumoase! – pe care ai traversat-o. Am citit proza Gabrielei Adameșteanu mai ales prin metafore sonore. Drumul egal al fiecărei zile sau viața ca o foșnire; Dimineața pierdută sau viața ca o zgomotire cu fluxuri și refluxuri sub ritmurile schimbătoare ale Istoriei. Fontana di Trevi se cântă (cu sensul popular al reflexivului), iar în proza confesivă din Anii romantici, o strunită muzică dodecafonică, excelent dans al griurilor. „Viața ca viață, nu viața ca poveste de adormit copiii“ acceptă, însă, și alăturări picturale. Directă, de o sensibilitate niciodată în haine prea strâmte, proza sa se supune uimirii calme în fața realității. Lumea concepută face concurență stării civile printr-o gesticulație ațintit catoptrică. E creație și reproducere. Tablourile lui Theodor Aman cu subiectul „în atelier“ încap foarte bine personajele urmărite în evoluție, în creștere, în straturi temporale, pe un fundal static-fluctuant. Realismul e însă unul cu umbre și valorări surprinzătoare, așa încât Margareta Sterian cu siluetele ei vag-fantomatice poate fi adăugată aici. Dar și Edvard Munch (cel din Dansul vieții sau din Furtuna).

Florina Ilis. Pandemia veselă și tristă (2020), deși nu are complexitatea romanelor, nu a tulburat imaginea plastică prin care îi traduc proza, mai ales Viețile paralele și Cartea numerilor. Înregistrarea adevărurilor mereu parțiale și efortul necesar pentru a identifica rezultanta unor „mișcări“ (aparent) divergente descriu ficțiunea ca interpretare liberă și imaginativă/imaginantă de semne, care nu contrazice datele extrase din documente, verificabile. Orice roman e o docu-ficțiune. Forța cu care stăpânește fragmentele unei istorii somându-le să alcătuiască textúri impecabile, tapiserii luxuriant-geometrice mi-l aduce în minte pe Klimt cu, de pildă, Familia ori cu Șarpele de apă, asta chiar înainte de coperta klimtiană a numerilor. Dar și vechi tapiserii cu subiect istoric migălind la împăcarea detaliilor rebele.

Dora Pavel. Bastian (2020) se alătură seriei romanelor deshumării, tot atâtea thriller-uri abisale: Agata murind, Captivul, Pudra, Do not cross. O încadram altă dată inceptivilor care speră să insinueze dimensiuni inedite, chiar șocante în urzeala spectacolului lumii. Concretețea plată a realului nu-i satisface. Pentru întrebările lor existențiale caută răspunsuri ieșite din serie, sofisticate. Eroul generic al prozatoarei coboară, prin ipostaze/ipoteze din ce în ce mai înguste, tot mai aproape de miezul ființei, fără a-i demasca tainele, ba adăugându-le un mister în plus, o umbră neliniștitor valorantă. Cel din Bastian se caută pe sine în sine însuși, nesigur, halucinat; e un trup înjumătățit, căci și-a pierdut dublul, dar suplinește pierderea jucând pe cont propriu scindări. Îmi vin în minte trupurile descărnate, incomplete, sângerânde ale lui Egon Schiele (mai ales autoportretele, pe care le prețuiește și prozatoarea), dar și vânzoleala de trupuri din sculpturile lui Vigeland și fiorii gothici din picturile lui Odilon Redon. „Aeriană, geometrică, senzuală, cerebrală, poezia Gretei Tartler e Emirul cu buzunarele pline de fluturi.“ Descrierea lui Mircea Zaciu confirmă corespunderea care mi-a răsărit în minte apropo de scrisul ei încă de la Astronomia ierbii și Achene zburătoare, valabilă și pentru Cuvinte salvate: Rousseau Vameșul și catedralele lui verzi luxuriant geometrizate. Grete Tartler repune în mișcare „neîntrerupta învățătură de a culege / frunzele de pe corpuri astrale“ cu plăcerea de a provoca misterele vieții în prelungi și pline de subînțelesuri tapiserii de vorbe cu iz oriental. Poemele evocă întâmplări cu tâlc, se bucură de comoara vorbelor meșteșugite, căci rostirea devine un teritoriu tainic, de explorat și de însemnat cu repere personalizate. E o suprafață înșelătoare care fascinează cu imponderabilitatea împletirilor sale dezvăluind ca-ntr-o doară tulburătorul sens din adânc.

Adrian Popescu, Corso, 2018. Regăsesc mișcarea prelinsă a „iederei în amurg“, cum l-am descris altă dată. Dar și amestecul atât de particular al sobrietății, al morocănoasei, canonicei bune-cuviințe, al supunerii și umilinței cu surâsul neașteptat, cu o șăgălnicie, o copilărire sau o caldă duioșie înțelegătoare. Cutremurările legate de bătrânețe și de vecinătatea morții ivesc poeme crepusculare pe cât de directe, pe atât de blând-luminoase, ele fiind melodice litanii, laude, uimiri cu frăgezimi aurorale. Aplecarea religioasă a poetului netezește spaime și transformă muritudinea în drum senin spre împăcare. Destrămarea e blândă depănare de inventare ale ființei, se petrece „puțin câte puțin“. Îl „văd“ prin Georges de La Tour, cu lumânările și luminile lui care sparg întunericuri sporindu-le misterul. Dar și cu o alungire a melodiei ca la El Greco, cu, în fundal, peisaje din Umbria, nu neapărat pictate de italieni.

Gabriel Chifu. O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră (2020), dar și ediția definitivă a romanului Unde se odihnesc vulturii (2021). Ca un ciob de hologramă, cărțile de debut, constat din nou, conțineau informația întregii evoluții ulterioare, vocea era deja formată, cu un timbru personalizat. Poetul și prozatorul, spuneam altă dată, alcătuiesc o structură scripturală scindată și „nețărmurită“, în curs de obstinată, dar senină și cumva împăcată spargere a limitelor. Răul însuși e fascinant și ocrotitor, preschimbat fiind, sub gâlceava textului, în relansator al chestionarului ființei. Am remarcat construcția modulară, pe cât de pedantă în compozițiile ei succesive, pe atât de liberă și de tulburător flexibilă. Zidirile romanești se compun riguros-matematic, dar sunt ațintite totodată, cu un subtil-incitant frison, asupra subteranelor inaccesibile ale existenței. Prin urmare, pentru a acoperi fața dublă a perspectivei, între rigoare și fantasmă, alătur neapărat imaginilor cubiste din lucrări semnate de Picasso (Moara cea veche), Braque, Juan Gris, imagini misterioase, obligatoriu cu deschidere la mare, ca-n Turner, de pildă. Pentru poezie, cu freamătul alterilor în căutare de sens, mă opresc la grădinile scindate, răsfrânte, caleidoscopice ale lui Ion Alin Gheorghiu.

Mihai Măniuțiu. Și în Bufonerii și litanii (2020), maniera suprarealistă de transcriere îi este la îndemână, căci punerea în scenă e ea însăși recurs la suprarealitate, neîncredere în sensul comun. Sondările oscilează periculos între ființă și umbra ei prelungă și înșelătoare, închipuind când delicate, stranii ombres chinoises, când grotești secvențe de spectacol karaghioz. Pendulând între „perplexitate și dinamism“, caută soluția ieșirii din impasul inconsistenței, al derizoriului și al indiferenței, al senzației că totul e tradus „dintr-o limbă necunoscută în altă limbă tot necunoscută“. Am remarcat forfota de lumi și cuvinte a scrisului său, împielițările și despuierile care pun repetat la încercare miezul de neatins al viului destinat morții. Sigur că Bosch și Brueghel sunt referințe prime, dar pot găsi nenumărate corespunderi în lucrările lui Jehan Calvus. Pentru acesta din urmă, scriitor el însuși, „scriitorul real e negustorul de certitudini; cel închipuit e balanța cu care eul cântărește în public propriile îndoieli…“. Cartea ideală este pentru Calvus un spectacol de văzut și de înțeles în egală măsură. Un joc al imaginației, când imaginarul e singurul tărâm accesibil, în care omul se poate purta ca stăpân. Pașii sunt numărați cu „anluminuri“ mustind de înțelesuri secunde, infinitiplicând oglinzile. Nu altminteri înaintează Măniuțiu. De văzut, complementar, și picturile lui Georges Mazilu.

Ion Mureșan. Cartea pierdută (o poetică a urmei) (ediția a doua, 2019) are o prelungire în Indulgențe (2020), înrudite acestea și cu eseurile conversaționale din Oglinda aburită, 2013. Stăpân al „cuvintelor lui cârtitoare și clevetitoare și în toate culorile“, poetul înregistrează și în publicistică sau în eseuri, cu uimire (mereu) jucată, cum „peste gramatică trece o vedenie / Și încâlcește părțile de vorbire“, dar imaginația la purtător poate descâlci, în lanț de ipoteze remaniabile la nesfârșit, semnalele de adâncime ale existenței umane, urmele vizibile și invizibile ale trecerii prin cuvinte a lumii: „E limpede că, înainte de a ajunge concept, lumea este, în mintea noastră, imagine“. Fuga nocturnă și onirică are ritmuri sfâșietoare, dar melodia îngânată obstinat speră să facă lespedea din fundul paharului (al existenței scrutate obsesiv) să zboare. Cum se întâmplă cu păpușile copii, cu mânuțe ca sforile purtând baloane colorate, cu îngerași, hăinuțe, cântecele, de o gingășie amenințătoare, șuie, ca-n unele dintre picturile lui Anne Julie Aubry. Lumea ce pe nesimțite cade își anunță implacabila extenuare în clătinări de romanță pe dos ori în colinde cu fin subtext eretic. Îl pot citi și prin picturile naive ale lui Ioan Maric (Măric), cu dereglări geometric-rebele ca la Kandinski, ori prin Violonistul lui Chagall. Indulgențele sunt ferestruicile prin care lumile pot comunica, oricât de mare le-ar fi diferența ori vrajba, așa cum, în Luminația, viii și morții se privesc prin ferestruica lumânărilor, ca-n nopțile înstelate ale lui Van Gogh.

Ioan Es.Pop, un somn pe scaunul electric (2020). În cele câteva remarcabile lucrări grafice semnate de Eugen Vuțescu, poetul (ne) privește printr-un zid năruit dintr-un înăuntru care sugerează captivitatea. Sunt imagini ale închisorii unui ins scrutând „realul“ din interioritatea sa vulnerată. Originalitatea și forța poemelor sale decurg din calitatea obstinatei radiografii, din capacitatea ei de a vedea clar, net, în fiecare clipă finitudinea. Nu e doar conștiința morții intravitale, a morții la purtător, ci o acutizare a privirii de sine, de lume, până la dispariția oricăror atenuări prin uitare: „orincotro mă uit, mi se pare că văd / numai oameni înfricoșați cum sunt eu, / dârdâind în fața unor întrebări / la care nu există răspuns“. Poemele sunt naturi statice cu umbre mișcătoare, descrise (cântate) ca-n picturi naive trecute, în van, prin școli înalte. Totul stă, plutește, este, într-un trecut etern și confuz și un viitor incert, între care prezentul își numără alb averile din lumea nominativelor cu verbe zadarnice. De văzut siluetele hăituite ale lui Nicolai Ge (Gay), fără referințele biblice, ori Bântuitul lui Adrian Ghenie la care demonii lui Goya se uită peste umăr.

Varujan Vosganian, Patimile după Godel (Polirom, 2020). În precedentele cărți de proză (mai ales în Cartea șoaptelor) identificam o doză retro, în sensul de situare modernistă, cu accent pe teme înalte, pe psihologii și nuanțe de gând și atitudine, cu construcție migăloasă a frazei, căreia îi acordează îndelung strunele și mesajele subtextuale. Realismul descrierilor e uneori feroce, dar livrat în tonuri de tablou flamand, așa încât grotescul emite semnale tandre pe lungimea de undă a umanului cu majusculă. Imagini potrivite pot găsi și în Martiros Saryan ori în Delacroix. Pentru cartea cea nouă, foarte abil condusă și ea spre o morală (fie și fragilă), găsesc corespunderi mai degrabă înspre Escher, sau în Dustheads, lucrarea lui Jean-Michel Basquiat, ori în Ciclopii lui Odilon Redon, cu devierea lor spre inuman.

Radu Țuculescu, Femeia de marțipan, 2020. În toate romanele sale – vezi mai ales Umbra penei de gâscă, 1991, Povestirile mamei bătrâne, 2006 sau Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale), 2017, prozatorul transformă, după o rețetă personală și inimitabilă, toate temele într-un carnaval cu schepsis și ingrediente picante. Provocator, ludic, insinuant, e atent la tot ce mișcă în jurul său și stârnește întâlniri și întrepătrunderi șocante din plăcerea irepresibilă de a descrie ce se întâmplă pe urmă. Îi poți convoca la corespunderi pe Bruegel cel Bătrân, Joan Miró, Toulouse Lautrec, dar și pe un Antonio Pozo. Însă nu l-aș uita pe Ion Țuculescu, unchiul prozatorului. Îndrăzneala culorilor, compoziția liberă, chiar deșucheată, sfidând legile fizicii fără a-și pierde pământarea se regăsesc în proza nepotului.

Uneori, tabloul mi se ivește în minte rezumând pripit o impresie de lectură. După amiaza de duminică a lui Seurat la lectura romanelor lui Mihai Zamfir. Promenada lui Chagall apropo de splendidul volum Despre destin, cu un Liiceanu sobru, rațional, pedant, încercând să-și rostească argumentele de bun simț fără a leza credințele celuilalt, și un Pleșu levitând în zone rarefiate, amăgindu-se cu bună și alintată știință de neangajarea pe care pariul necondiționat pe o veche poveste i-o rezervă.

Exemplele pot continua. Mă opresc deocamdată aici. Pentru mine, aceste iuți alăturări intră de la sine în instrumentarul meu de cititor. Chiar dacă nu e deloc sigur că vor fi validate de scriitor.