Ludmila Ulițkaia, una dintre cele mai importante și apreciate voci ale literaturii contemporane, s-a născut într-un sat din Urali în 1943. După ce își ia licența în Biologie la Universitatea din Moscova, lucrează în cadrul Institutului de Genetică. La sfârșitul anilor ’70 se angajează consilier la Teatrul Evreiesc din Moscova și scrie scenarii de film. Primul său roman, Soniecika (1995; Humanitas Fiction, 2019), îi aduce instantaneu notorietatea, fiind nominalizat pe lista scurtă la Premiul Booker pentru Literatura Rusă și recompensat cu premiile Médicis étranger și Giuseppe Acerbi. Următorul roman, Medeea și copiii ei (1996; Humanitas Fiction, 2019), îi sporește renumele cu o nouă nominalizare la Premiul Booker, pe care și-l adjudecă în 2001 pentru Cazul doctorului Kukoțki, roman încununat și cu Premiul Penne (2006). Înmormântare veselă (1997; Humanitas Fiction, 2019), unul dintre cele mai apreciate romane ale autoarei, este tradus în peste douăzeci de limbi. De același succes se bucură volumul de povestiri Fetițele (2002; Humanitas Fiction, 2013), precum și romanele Minciunile femeilor (2003; Humanitas Fiction, 2019) și Al dumneavoastră sincer, Șurik (2003; Humanitas Fiction, 2019), câștigător a mai multe premii: Romanul anului 2004 în Rusia, Premiul Național pentru Literatură în China (2005) și Grinzane Cavour în Italia (2008). Daniel Stein, traducător (2006; Humanitas Fiction, 2011) a fost încununat cu premiile: Bolșaia Kniga (Marea Carte), Părintele Alexandru (Germania, 2008) și Simone de Beauvoir pentru libertatea femeilor (Franța, 2011). În 2010, Ulițkaia publică bestsellerul Cortul verde, tradus în română cu titlul Imago (Humanitas Fiction, 2016), în 2015, Scara lui Iakov (Humanitas Fiction, 2018), iar în 2020, A fost doar ciumă. Cărțile Ludmilei Ulițkaia s-au vândut până în pre zent în peste trei milioane de exemplare. În 2013 i s-a acordat distincția Officier de la Légion d’honneur, în 2014, Premiul de Stat al Austriei pentru Literatură Europeană și în 2020, Premiul Siegfried Lenz.
Făcându-și ordine prin hârtii și manuscrise în
timpul pandemiei de Covid-19, Ludmila Ulițkaia
descoperă un scenariu scris în 1988 și niciodată
publicat, din motive politice. Îl găsește uluitor
de actual, și astfel se naște acest microroman
care pornește de la un fapt real: epidemia de
ciumă izbucnită la Moscova în 1939, într-o vreme când
„dușmanii“ regimului stalinist erau arestați pe capete.
Rudolf Maier, un microbiolog care lucrează la dezvoltarea
unui vaccin împotriva ciumei într-un laborator
din Saratov, se infectează din greșeală. Înainte ca el să
devină conștient de ce s-a întâmplat, este chemat urgent la
Moscova să-și prezinte concluziile, deși cercetarea nu e
încă încheiată. Odată ajuns la hotelul din Moscova, simptomele
se declanșează, și ceea ce urmează este o relatare
exactă a măsurilor luate de statul sovietic ca să împiedice
răspândirea bolii. NKVD-ul intră în acțiune pentru a-i
identifica și izola pe toți cei care au venit în contact cu
Maier de-a lungul călătoriei sau la hotel și lugubrele
mașini negre ale poliției secrete încep să apară în toiul
nopții în fața câte unei case, stârnind fiori de groază.
Ședința comisiei de pe lângă Comisariatul
Poporului pentru Sănătate, ținută la Academia de
Științe Medicale. Opt personaje importante ascultă cu
atenție raportul prezentat de Maier, cercetător științific.
Unul dintre ei poartă uniformă militară. Este colonelul
NKVD Pavliuk. Maier își încheie prezentarea:
– După cum vedeți, e cât se poate de evident că
alegerea acestei tulpini extrem de virulente este pe
deplin motivată. Deși treaba nu e încă terminată din
punctul meu de vedere, pot spune că, în esență, tot ce
a fost de lucrat s-a lucrat, așa că vom avea la dispoziție
în curând primele eșantioane ale noului vaccin. El e
conceput pentru toate tulpinile de ciumă cunoscute.
Esinski îl întreabă:
– Spune-mi, te rog, Rudolf Ivanovici, dumneata
cât timp crezi că e necesar pentru ca vaccinul să ajungă
la industria farmaceutică și cât de complicată e tehnologia
fabricării lui?
Maier își șterge fruntea cu mâna, îi vine greu să
prindă sensul întrebării. Se vede că nu se simte bine:
– Ca să terminăm definitiv… ne trebuie
cam o lună și jumătate, trebuie să fim foarte siguri
de preparatul nostru. În jur de trei luni vor fi necesare
pentru testarea vaccinului, apoi producerea lui e
treaba Partidului, care are multă experiență. Restul
nu depinde de mine. Mai degrabă de finanțarea
producției și de organizare. Cât despre tehnologie…
în principiu, nu e nimic nou, în afară de niște exigențe
sporite privind securitatea.
Grigoriev, președintele comisiei, se uită la ceas:
– Tovarăși! Asistăm azi la un eveniment de
importanță excepțională… aș zice de importanță
nemaivăzută pentru întreaga omenire. Crearea vaccinului
înseamnăîncăunpassprevictoriadeplinăacomunismului
în lume, încă o dovadă a triumfului politicii înțelepte
a tovarășului Stalin. Felicitările noastre tovarășului
Rudolf Ivanovici. Mulțumim pentru munca depusă,
pentru raport. Mâine te rog să vii la mine pe la ora două,
să lucrăm la rezoluție.
Membrii comisiei încep să se agite, de unde erau
crispați, acum se destind și se împrăștie unul câte unul.
Esinski se apropie de Maier.
– Rudik! Te felicit! Ai făcut o treabă excelentă.
Maier își șterge ochii și nu-i răspunde.
– Ce-ai pățit, ești obosit?
– Mai nimic, ce să-ți spun…
Colonelul Pavliuk se apropie de Grigoriev,
președintele comisiei.
– Avem de vorbit, Vsevolod Aleksandrovici! Cred
că toată treaba asta trebuie pusă la secret și încredințată
direcției NKVD. Să ai în vedere ce ți-am propus.
Deocamdată amâni decizia pentru mai târziu.
Grigoriev dă din cap în semn că a înțeles.
Esinski se apropie iar de Maier:
– Ce-i cu tine, Rudolf? Să chem o mașină?
– M-a prins frigul în tren și am răcit. Mă tem să
nu fie un început de pneumonie. Încununarea
reprezentației mele în fața voastră! îi răspunde Maier
cu dificultate.
– Așteaptă, cer imediat o mașină. Unde te-ai
cazat?
O mașină oprește în fața Casei Academiei de
Științe Medicale de pe strada Solianka, sediul prezidiului
Academiei. Esinski îl ajută pe Maier să se așeze pe
scaunul din spate și-i face semn șoferului să pornească.
– Să te faci bine cât mai repede, Rudolf! Sună-mă
poimâine. Mă-ntorc de la Leningrad și trec să te văd.
Ești cineva, Rudolf, bravo!
– Mulțumesc, Kostia…
[…]
Bătrânul doctor Kossiol, înarmat cu trusa
medicală, cu căciula ca o plăcintă pe cap și în galoși,
stă în picioare în fața biroului recepționerei de la hotelul
Moskva.
– Am fost chemat la camera 36. Dumneata m-ai
chemat? o întreabă pe un ton aspru.
– Da. Avem un client bolnav, a cerut să chemăm
un medic. Vă conduc.
Recepționera se scoală și-l conduce pe doctor
la camera lui Maier. Kossiol bate la ușă. După un moment
de tăcere se aude vocea lui Maier:
– Intrați!
Recepționera intră în cameră împreună cu
Kossiol.
– V-am adus doctorul.
– Mulțumesc mult, răspunde Maier, care e lungit
pe pat.
E învelit cu pătura de la hotel și cu șuba pusă
peste pătură. Are frisoane.
Recepționera iese, Kossiol se dezbracă. Se spală
pe mâini, se apropie de lampa de pe noptieră și își
încălzește mâinile înghețate.
– Ce-ați pățit? îl întreabă doctorul pe Maier în
vreme ce-și scoate niște hârtii. Numele și prenumele
dumneavoastră…
– Maier Rudolf Ivanovici.
– Când ați sosit la noi, la Moscova, Rudolf Ivanovici?
îl întreabă curios doctorul, nu pentru că vrea să completeze
mașinal niște hârtii, ci pentru că pacientul îi trezește
interesul.
– Ieri seară.
Maier tușește.
– Bun, să vă examinez.
Kossiol merge să se spele iar pe mâini, se întoarce
și se așază pe scaun la căpătâiul lui Maier.
– Văd,văd, aveți frisoane, febră mare. Trebuie
totuși să vă dezbrăcați o clipă, îi spune Kossiol parcă
scuzându-se.
Maier se dezvelește și se dezbracă anevoie.
Doctorul își pune palma mai jos de gâtul lui, începe săl
asculte ciocănindu-i pieptul, spatele, își lipește urechea.
– Tușiți?
– Da, tuse violentă. Mi-e greu să respir. Simt că
mi-e pieptul prins.
Maier are un acces de tuse.
– Da, da, aud, îi răspunde Kossiol. Respirație
dificilă, aud niște horcăieli, mai ales în stânga. Cred că
e congestie pulmonară. Trebuie să vă internez. La
spital…
– Sună telefonul. Vă cheamă la telefon. Repede!
Grăbiți-vă! spune destul de deslușit Maier.
Doctorul se uită atent la bolnav:
– Ce-ați spus? întreabă Kossiol.
– Fetițele sar, atenție, uite-o cum cade…
– Hm! Urâtă treabă, dragul meu! bolborosește
încurcat doctorul și formează un număr de telefon.
Mașina Salvării trece pe strada Petrovka, pe
lângă mânăstirea Petrovskaia, se îndreaptă spre porțile
Petrovski și întoarce spre spitalul Ekaterinski. Cad fulgi
mari de zăpadă. E seara târziu. Puțini trecători. Totul
pare să se desfășoare cu încetinitorul: fulgii de zăpadă
cad rar, mașina înaintează încet, porțile spitalului se
deschid parcă fără voie.
La camera de gardă se află doctorul Zorin. Maier
e adus pe targă.
– Aducețibolnavulaici, lecereZorinbrancardierilor.
Puneți hârtiile pe masă.
– Uitațihârtia, semnați, ziceunuldintrebrancardieri
întinzându-i o hârtie.
Zorin semnează, brancardierii pleacă. Doctorul
cercetează hârtiile, se uită de departe la Maier, ridică
receptorul.
– Postul 2? Lena? Nina Ivanovna e acolo? Dacă
apare, spune-i să vină degrabă. Ei drăcia dracului!
Zorin îl examinează pe Maier, care e pe jumătate
inconștient, tușește și scuipă o spumă rozalie. Zorin
apropie de lampă spuma, o cercetează atent, palpează
subsuorile lui Maier, zona inghinală.
Îi atrage atenția zgârietura de pe obraz. Îi ia
sacoul, scoate din buzunarul de la piept actele: carnetul
de partid, livretul militar, talonul pe care scrie Hotel
Moskva, camera 36. Ultimul act e un permis pe care
scrie Institutul de Cercetare a Ciumei.
Doctorul se apropie de Maier. Acesta stă cu ochii
închiși. Tușește. Zorin se mai uită o dată la acte.
– Măauziți? Numeleșiprenumeledumneavoastră…,
i se adresează așteptând un răspuns.
– Da, da… Maier Rudolf Iohan…Ivanovici. Masca,
masca… S-a desprins… Accident nefericit…, bolborosește
Maier.
Îi apare ca prin ceață o imagine fluidă: soneria
telefonului, bătăile în ușă, vocea Galiei, răspunsul lui.
Apoi, marginea desprinsă a măștii și căptușeala vătuită
desfăcută.
– Masca… masca…vă cheamă la telefon…, îngaimă
el.
– E clar. Delirează, constată Zorin și formează
iar numărul de telefon.
Îl dezbracă precaut pe Maier, scoate din dulap
îmbrăcămintea de spital, umple seringa cu un lichid…
Nina Ivanovna, sora medicală de la camera de
gardă, stă de vorbă pe palierul scărilor cu prietena ei,
Tonia Zorina, soția doctorului Zorin. Nina Ivanovna
fumează. Tonia îi spune:
– El s-a așteptat că o să-i țin loc de mamă, pricepi?
Că o să-i fac plăcinte și o să-i bag dumicații în gură.
Asta nu vreau în ruptul capului!
– Da’ ce-ai vrea tu? Ia gândește-te! Ce-ai crezut
când te-ai măritat? Că o să-ți gătească bărbatu-tău
borșu’, da?
– Dacă ai ști ce iubiți am avut! zice umflându-se
în pene Tonia.
– Oricum ar fi ei, când te măriți, gata, știi una și
bună – că trebuie să gătești, să speli ciorapii împuțiți.
Pot să fie poleiți și cu aur iubiții! Aleksandr Matveevici
al tău e om cumsecade, ascultă-mă ce-ți spun, insistă
Nina Ivanovna.
– Mă plictisește, Nina, mă plictisește. Nu tu un
film, un teatru, un dans. Când nu-i de gardă, stă cu
nasul în cărțile de medicină. Sunt tânără, totuși… Mai
e și evreu…
– Aleksandr Matveevici, deschideți! De ce v-ați
încuiat?
E sora medicală care se întoarce de la pauza de
fumat.
– Nina Ivanovna! E stare de urgență. Am închis
ușa fiindcă sunt sigur că vor anunța carantină.
– Ce? Ce s-a întâmplat? Iertați-mă, Aleksandr
Matveevici! Am lipsit un moment la o țigară.
– Nu mai are nici o importanță acum, Nina
Ivanovna. Poate că-i mai bine așa. Luați, vă rog,
cheia de la paznic și închideți ușa de la Primiri
Urgențe…
– Aleksandr Matveevici! Deschideți! strigă Nina
Ivanovna.
Continuă să bată în ușă, dar Zorin nu-i mai
răspunde. Îl învelește pe Maier care tușește și geme.
Își continuă examenul medical.
– De unde aveți zgârietura?
– De la ras… bărbierul… brici extraordinar…
Zorin se așază să dea un telefon.
– Larisa Grigorievna! Faceți-mi urgent, vă rog,
legătura cu Lev Aleksandrovici, e cât se poate de urgent,
da, cu Sikorski… Atunci dați-mi numărul de acasă. E
un caz de urgență maximă, altfel nu l-aș deranja. Da,
pe răspunderea mea. Îl notez.
Notează numărul, ridică iar receptorul și sună
la numărul indicat.
– Aș vrea să vorbesc, vă rog, cu Lev Aleksandrovici!
Îl caută Zorin, medicul de gardă de la secția de Primiri
Urgențe a spitalului. Vă rog să-l chemați la telefon, e
un caz urgent, de maximă importanță… Nu pot să
hotărăsc fără el. E medicul-șef al spitalului. Sunt decizii
pe care nu le pot lua de unul singur. Da, da, chiar așa!
Insist!
Așteaptă la telefon.
– Zorin vă deranjează, Lev Aleksandrovici!
A venit la urgență un bolnav suspect de ciumă. Din câte
îmi dau seama, are o formă pulmonară. Ciumă! Pestis!
Bineînțeles, trebuie chemat un infecționist. Neapărat!
Din păcate, eu n-am nici cea mai mică îndoială. Tablou
clinic clasic. Încă un lucru important – lucrează la
Institutul de Cercetare a Ciumei… Da, evident! L-am
izolat. Am încuiat camera de gardă cu cheia. Din fericire,
sora a plecat exact în momentul în care a fost adus
bolnavul.
Zorin vorbește la obiect, nu se poartă cum îi e
felul. A adoptat un ton grav, specific militarilor.
– Trebuie luate măsuri urgente. Carantina
instituită imediat. Mă tem că nu mai am nevoie de
costum de protecție, Lev Aleksandrovici! Nu-s începător
în ale meseriei, sunt medic. Bine. Cred că n-o să poată
stăpâni situația Comisariatul pentru Sănătate. E de
competența altei instituții… Mulțumesc.
Zorin pune telefonul în furcă. Se apropie de
Maier și-l ajută să stea mai comod. Îi aduce apă, îi dă
să bea. Îi pune o compresă pe frunte. Ia o fișă medicală
și începe să scrie:
– Istoricul bolii…
Zorin se scoală de pe scaun, se apleacă deasupra
lui Maier.
– Puneți-vă masca… E periculos… Tulpină foarte
virulentă… Masca… Bărbierul, bărbierul… Amănunt…
important… Bărbierul de la hotel…, aiurează Maier.
– Ce-ați spus?
Zorin e dezorientat: nu știe dacă bolnavul delirează
sau e conștient.
– Trebuie izolat. Koșkin sau Kotov… Un nume
care începe cu Ko…
Zorin se apleacă deasupra lui Maier:
– N-am înțeles. Ce-ați spus?
– Bărbierul de la hotel… contact direct… Carantină…
Urgent…
Zorin dă din cap:
– Da, da, bineînțeles. Mă ocup chiar acum și de
bărbier, nu vă faceți griji, Rudolf Ivanovici.
Maier se agită, respiră greu cu gura deschisă. Îi
apare spuma rozalie pe buze, e transpirat pe frunte.
Zorin îi șterge fața.
Îl sună din nou pe Sikorski:
– Zorin vă deranjează din nou, scuzați, Lev
Aleksandrovici! Bolnavul zice că ieri a fost în contact
direct cu bărbierul de la hotelul Moskva. În primul rând
trebuie izolat imediat bărbierul. Bolnavul Maier nu-și
aduce aminte numele, Koșkin sau Kotov… Mulțumesc.
Dacă nu se iau măsuri urgente, e risc de epidemie.
Bărbierul trebuie izolat în primul rând. Imediat. Până
una, alta, poate fi adus la noi. Provizoriu. De fapt contacții
trebuie duși la Sokolinaia Gora. E ditamai spitalul de
boli infecțioase, asta-i specialitatea lor…
Lev Aleksandrovici Sikorski vorbește la telefon
cu șeful Comisariatului Poporului pentru Sănătate:
– SuntSikorski, medicul-șefalspitaluluiEkaterinski.
Iakov Stepanovici! O treabă extrem de urgentă mă face
să vă telefonez la ora asta. E ciumă în spitalul meu…
Formă pulmonară. Nu, mi-e imposibil să vin la
dumneavoastră. Sunt la spital. Da, bineînțeles. De fapt,
sunt în carantină. Am luat toate măsurile în spital.
Rămân aici până la ridicarea carantinei, așa că vă rog
să luați măsurile necesare pentru depistarea contacților
și izolarea lor urgentă. Cred că e oportun să luați legătura
imediat cu NKVD. Cine altcineva poate asigura depistarea
tuturor potențialilor contacți în afară de organe? Iakov
Stepanovici! La noi sunt izolate două persoane: bolnavul
Maier și medicul de gardă, Zorin. E prima grupă de
risc. Mai e un posibil infectat, rog să fie izolat cu maximă
precauție și să fie adus imediat la noi, la camera de
gardă: bărbierul de la hotelul Moskva. Se numește
Koșkin sau Kotov. Intră tot în prima grupă de risc.
Ținem legătura. Aștept telefonul dumneavoastră.
Comisarul Poporului pentru Sănătate e complet
buimăcit. Formează un număr la telefon. Pune receptorul
în furcă. Formează iar numărul.
Sună peste tot telefoanele, numere formate,
receptoare lăsate-n furcă, ridicate… diverse personaje,
NKVD-iști, miltari, civili, șefi, subordonați…
Pe coridorul spitalului Ekaterinski, doi indivizi
cu mască îl împing pe bărbier înăuntru, în camera de
gardă. Încuie ușa cu cheia pe dinafară.
– Pricepeți ceva din ce se-ntâmplă? îl întreabă
unul din cei doi pe celălalt.
– Curios mai ești, tovarășe locotenent! Nu-i
treaba noastră, îi răspunde al doilea.
– Nu din curiozitate… Nu procedăm așa de obicei.
E doar un spital, nu altceva…
– Cu cât știi mai puțin, cu atât dormi mai bine…
Zorin se ridică să-l întâmpine pe bărbierul
Veniamin Alekseevici, împins cu brutalitate în camera
de gardă. Bărbierul e înspăimântat.
– Ce-aveți cu mine? Au venit pe nepusă masă,
m-au luat pe sus, m-au băgat în mașină fără să-mi
zică unde mă duc, de ce… În ziua mea liberă. Numai
Dumnezeu știe câte mi-au trecut prin cap…
Zorin are pregătit răspunsul:
– Liniștiți-vă! Sunt medic. Numele meu e Zorin.
Ascultați bine ce vă spun, Veniamin Alekseevici. Noi
doi suntem plasați în carantină. Amândoi am fost în
contact cu un bolnav de ciumă. Și eu, și dumneavoastră.
Ieri dimineață ați ras un bărbat care a fost adus aici
câteva ore mai târziu. I s-a pus un diagnostic prezumtiv:
ciumă, îi spune pe un ton rece Zorin.
– Ce tot îndrugați acolo? îl întrerupe bărbierul.
De unde până unde ciumă? Cu ce drept?
– Formă pulmonară. Boală foarte contagioasă.
Bărbierul își smulge căciula de pe cap și își acoperă
cu ea gura și nasul.
– Bine procedat. Bravo! Cu cât vorbiți mai
puțin, cu atât mai bine. Acum ascultați-mă cu atenție.
Suntem în carantină. Și eu sunt în carantină. Tot
parterul e închis. Vă conduc în camera vecină. Vă
încui acolo. O să vi se aducă de mâncare. N-o să vin
la dumneavoastră decât în cazul în care constat că
aveți nevoie de mine și sunt în stare să vă ajut.
Ridicați-vă. Să mergem.
Bărbierul se scoală greu. Picioarele nu-l ascultă,
se agață de medic. Are un aer jalnic, suferind.
Zorin se simte din ce în ce mai stăpân pe sine,
mai hotărât. Îl conduce pe bărbier în camera alăturată.
E camera asistentelor medicale.
– Aranjați-vă comod deocamdată, îl sfătuiește
Zorin. Stați cuminte, le dăm noi de rost cumva…
Bărbierul își îndepărtează căciula de pe față și
izbucnește în hohote de plâns.
– Doamne Dumnezeule! Doamne! Trebuie să
sun acasă! La nevastă-mea! La fată! se văicărește el.
– O să fie anunțate. Vă recomand să nu ieșiți din
cameră.
Zorin iese și încuie camera cu cheia. Îi vine
în minte primul lucru obligatoriu de făcut: să taie
orice legătură cu restul spitalului. Traversează
coridorul, ajunge la ușa care dă pe palier, se asigură
că e închisă.
Traducere din limba rusă de Gabriela Russo
(Volum în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, 2021, Colecția Raftul Denisei, coordonată de Denisa Comănescu