Barbarism(e) sau barbarie

În rândurile care urmează nu îmi propun să realizez analize lingvistice riguroase și intelectualizate. Scopul nu este de a demonstra care sunt cunoștințele mele lingvistice. Vreau doar să prezint câteva fapte, de limbă și nu doar, care m-au afectat în ultimul timp. În vara anului trecut am publicat, tot în România literar\, Îngrijorările unui profesor de limba și literatura română. Cele prezentate acum pot face parte din aceeași categorie – a îngrijorărilor care mă afectează, care ne afectează, dar care nu pot fi stopate, întrucât doar puțini le considerăm anomalii. Pentru majoritate aceste îngrijorări sunt exagerări nejustificate, capricii intelectuale, rigorism decadent. Ce vom descrie mai jos arată cât de des suntem dispuși să renunțăm la ce ne este propriu de dragul unei „înnoiri“. Oare ar fi o discriminare lingvistică dacă nu am amesteca vorbele românești cu expresiile și cuvintele din alte limbi, inexistente în vocabularul limbii române? Limba însăși ar fi discriminatorie dacă măcar ar tinde să rămână limba română (atâta timp cât posedă toate cuvintele și toate legile gramaticale de care are nevoie)? Să ne imaginăm că limba română ar fi un șifonier imens, plin cu cele mai bune haine. Haine de cea mai bună calitate, haine extrem de prețioase, care ne vin perfect, care ne îmbracă perfect, care ne fac de n ori mai frumoși decât suntem sau care ne arată adevărata frumusețe! Haine de toate felurile, de toate culorile, de toate nuanțele! Haine naturale, haine unice, haine croite fără cusur! Haine de basm, care, indiferent de vechimea lor și indiferent de vârsta și de măsura purtătorilor, au puterea de a fi mereu potrivite! Cu toate acestea, la un moment dat, cu sau fără voia noastră, cineva ne vâră în propria colecție de straie o pereche de blugi (blugi negri) tăiați și decolorați. Ne dăm seama repede că nimic din ce deținem deja nu poate fi purtat cu blugii. Suntem obligați să facem loc unui t-shirt. Constatăm apoi o discrepanță între ultimele două „achiziții“ și hainele noastre vechi, dar impecabile, precum și o asemănăre izbitoare între noi „înnoiți“ și cei din jurul nostru. În această situație, nu există decât două, trei variante – fie renunțăm la ce am avut și facem loc altor „articole“, fie le păstrăm pe toate, dar le dosim pe cele vechi și așezăm în fața lor noutățile, ajungând nu numai să nu le mai purtăm pe cele exilate în spate, ci chiar să uităm că posedăm adevărate valori. Poate că am exagerat făcând această lungă divagație. Dar exagerarea nu constă în întinderea analogiei, ci în faptul că limba română ar fi meritat un termen de comparație mai plin de farmec și de valoare. Totuși, cred că ideea principală se poate desprinde ușor. Până la urmă, ce sunt cuvintele dacă nu veșmintele ideilor noastre?

Iată și câteva exemple care demonstrează predispoziția noastră la imitare, la uniformizare, din dorința de a fi în rândul lumii…

* În primăvara anului trecut, când întocmeam un dosar pentru acordarea gradației de merit, am descoperit, cu ajutorul fișei de (auto)evaluare (fișă realizată de specialiști din Ministerul Educației și adaptată/detaliată de specialiști din inspectoratele școlare) cuvântul „inovativ“ (metode inovative de predare). Nu știu ce m-a îndemnat să caut cuvântul în Dicționarul explicativ al limbii române. Nu l-am găsit! Fiindcă nu există! Există verbul „a inova“ și substantivul, respectiv adjectivul, „inovator“ (< fr. innovateur). În condițiile în care între cuvintele innovateur și innovative se stabilește o relație de echivalență, de identitate referențială (unul fiind cuvântul în limba franceză, celălalt, cuvântul în limba engleză), iar primul a fost deja împrumutat și adaptat, regăsindu-se în DEX, singura explicație pentru utilizarea cuvântului „inovativ“ este aceea că specialiștii cunosc mai bine limba engleză și prețuiesc mai mult această limbă, nu? Anglofilii câștigă lupta cu francofilii? Aparențele câștigă lupta cu specialiștii, iar limba română pierde lupta cu vorbitorii ei nativi și naivi.

* Deunăzi, într-un context oficial, cu public numeros, un șef a apelat la „expertiza“ mea. N-am știut cum să mă simt…

* În ultima vreme am tot auzit – rostit fiind de miniștri, de politicieni, de inspectori generali, de inspectori de specialitate – cuvântul „remedial“ (în diferite structuri – activități remediale, ore remediale, program remedial etc.). Îndemnată de același simț, am căutat în DEX. Cuvântul nu există. Există verbul „a remedia“ și infinitivul lung, cu valoare de substantiv, „remediere“. Este posibil ca remedial education să fi devenit în limba română educație remedială, pentru că anumiți specialiști nu au avut în trecut șansa de a participa la ore de recuperare a cunoștințelor? * Obligată fiind să desfășor activități remediale, am semnat un contract individual de muncă potrivit căruia sunt când Expert activitate educațională remedial, când Expert educație SDS (Școală după Școală), funcție/meserie asimilată cu funcția de expert învățământ. Odată cu noua funcție, cred că aș putea „furniza“ și „expertize“…

* Ministrul Muncii își vizitează subalternii din Casele Județene de Pensii pentru a afla realitățile de la firul ierbii… Traducerea literală a structurii grassroots movement păstrează oare sensul expresiei americane (mișcare care folosește oamenii dintr-o anumită regiune/comunitate ca bază pentru o mișcare politică sau economică)?

* C.N.P.E.E. (Centrul Național de Politici și Evaluare în Educație) publică săptămânal teste de antrenament pentru Evaluarea Națională și teste de antrenament pentru Bacalaureat. Utilizând regulile de traducere pe care le-au folosit și pentru traducerea cuvântului innovative, a sintagmei remedial education și a expresiei grassroots movement, specialiștii traduc sintagma training test prin teste de antrenament. Nu teste de pregătire, nu teste de instruire, nu teste de antrenare, ci teste de antrenament. Subit îmi amintesc că atunci când, din curiozitate, am analizat discursurile președinților României despre educație (curiozitatea a condus la o lucrare de aproape o sută de pagini, care a devenit una dintre cele două disertații ale mele), am descoperit că fiecare președinte a propus o reformă a educației, fiecare purtând nume diferite, evident, iar programul lui Emil Constantinescu (tocmai al lui) s-a numit România educațional!

* Spre sfârșitul primului semestru din acest an școlar, am predat, la clasa a V-a, lecția Semnele diactritice în limba română. Ultima precizare pe care am făcut-o a fost: este obligatoriu să folosim semnele diacritice și în scrierea electronică. Nu știu de ce s-a întâmplat chiar așa, dar, după ce am încheiat orele din ziua respectivă, am primit un formular oficial (nu mai știu dacă școala sau dacă inspectoratul înregistra datele solicitate), tip Google forms, al cărui prim asterisc venea cu precizarea că nu avem voie să completăm cu diacritice…

* Și, pentru că precizam la început că nu mă voi raporta doar la fapte de limbă, închei cu descrierea următoarei situații. În Târgu-Jiu există o școală veche de 189 de ani. De aproape doi ani se află în renovare. Ei bine, din procesul de renovare au făcut parte și distrugerea a patru coșuri superbe, prin mărimea, prin arhitectura și prin valoarea lor, distrugerea tuturor sobelor – din teracotă, impecabile sau care ar fi putut fi impecabile estetic – din toate sălile de clasă și înlocuirea parchetului din bucățele de lemn masiv cu plăci de parchet modern. Am aflat de la foști elevi că noua tencuială din anumite săli este deja afectată, iar geamurile (din lemn stratificat și termopan) nu se închid corespunzător. Sper să fi primit o informație falsă!

Iată câteva exemple de barbarisme, de barbarie… Limba, logica, istoria, identitatea ne sunt afectate zilnic. De ce oare ne este atât de ușor să renunțăm la ce ne aparține (de atâta vreme) și ne vine atât de ușor să ne însușim ce nu ne aparține? Oare ce instinct al proprietății este acesta?