Primul lucru care se remarcă în noul volum de proză scurtă al lui Florin Toma, Colecționarul de vise, este linia „optzecistă“, postmodernistă, a unor narațiuni, cu o structură complicată înadins de autor și cu efecte de miseen- abîme ce-l zăpăcesc pe cititorul neprevenit. Uneori, și pe critic… Din Colecționarul de vise, care dă titlul cărții și îi este dedicată „academicianului Leonida Gherasim“, eu n-am înțeles mai nimic, nici acum, la a doua lectură, nici la prima, atunci când proza a fost publicată (integral? fragmentar?) în România literară. În volumul precedent, Depozitul de bătrâni (2019), Toma se îndepărtase de acest model „optzecist“, textualist în structură și în scriitură, practicând un realism, tot al generației sale, în care dramele erau urmărite și descoperite în „felii“ de viață cotidiană, la diferite vârste, cu personaje, masculine și feminine, bine conturate și portretizate. Aici, din păcate, prozatorul recade în ambiția de a scrie o proză inteligentă cu orice preț, marcându-și ostentativ convențiile literare, căutând anume răsturnări de perspectivă, atrăgându-ne parcă atenția că face literatură. Ilustrativă este, sub acest aspect, Capcana sau Hoțul de mistere, împărțită în trei secvențe cu titluri emfatice (Pro-Logos, Logos și Post-Logos) și care începe printr-o bună descriere, amănunțită, a încăperii unui scriitor. Apoi scriitorul iese din scenă, la propriu și la figurat, plecând de acasă, și apare un hoț, care ajunge să descrie același cadru. Fiind vorba despre o proză textualistă, ați ghicit, hoțul începe să citească la locul efracției „ce poate să îndruge domnul scriitor“; și, cum fără „punere în abis“ proza textualistă nu poate avansa, hoțul ajunge să citească pe foile scriitorului chiar ce spusese el mai devreme. Hoțul are revelația: „Ei drăcie, dar asta parcă am spus-o chiar eu, atunci când am intrat aici!“. La fel de contorsionată este și evoluția lui ca personaj, de când intrase în casă și ne obligase să-i urmărim monologul neverosimil. Hoțul ne devine antipatic nu fiindcă fură (doar e meseria lui), ci pentru că vorbește prețios, de unul singur, în felul următor: „Vedeți dumneavoastră, meseria aceasta a noastră presupune, ca în orice profesiune modernă, o policalificare serioasă, bazată pe principiul interdisciplinarității. Datorită vitregirii condițiilor în care ne desfășurăm activitatea, precum și creșterii standing-ului social, noi trebuie să fim pregătiți să cunoaștem date esențiale din cât mai multe domenii de activitate.“ (p. 15). Autorul, în deficit de realism, va continua să aplice rețeta favorită. Scriitorul va merge pe stradă așa cum o face în manuscrisul lui citit de către hoț, se reiau fragmente ca să înțelegem asta, după care proprietarul vine acasă, se întâlnește cu hoțul și se uită unul la altul. Finalul, voit simbolic și ambiguu, lasă deschise trei posibilități. Fie scriitorul este scriitor și hoțul este hoț, fie scriitorul e hoțul, iar hoțul e scriitorul, fie (cel mai funny, din punctul meu de vedere) scriitorul este schizo și gata. Și mai slabă este Colecționarul de vise, unde procedeul reluării de fragmente de text din textul „în curs“ devine redundant și plictisitor, iar povestirea își pierde complet miza. Proza prezintă însă o calitate, ca și prima, și aceasta este una a tuturor povestirilor semnate de Florin Toma. Mă refer la atenția și minuția pe care scriitorul le pune uneori în descripție, în fraze bogate și arborescente în care este vizibilă, de asemenea, plăcerea lui Toma de a scrie. Prozatorul jubilează pur și simplu atunci când își acordă timp pentru asemenea descrieri; și suspendă fără probleme cursul acțiunii ori logica narațiunii pentru a „împacheta“ un personaj, o situație, o relație în fraze descriptive. Prima povestire din carte începea excelent tocmai prin crearea unei atmosfere cu elemente aparent banale și lucruri „mărunte“, prezentate minuțios, cu o vădită înclinație pentru asta. Din cele aproape… patru pagini în care este descrisă camera, să o vedem pe prima: „Voi privi buimac, istovit, împrejurul meu, descoperind cu privirea totul, ca și cum m-aș afla acolo pentru prima oară în viața mea. Mai întâi, biblioteca de lucru, cu cărțile răvășite, unele aplecate molatic într-o parte, altele așezate în stive gata-gata să cadă; peste ele, dosare cu titluri bizare, sau cutii cu fișe de diferite culori: verzi – fantastic, galben – social, albe – curiozități științifice; la capătul unui raft, în dreapta, în echilibru instabil, o nucă de cocos, jupuită, dar veritabilă, primită prin colet de la un prieten marinar, alături de câteva lame de ras și două pachete goale de țigări, un sfeșnic de argint cu două brațe, fără lumânări, o reproducere după Capul de copil al lui Brâncuși, două stilouri vechi, o pipă spartă și un termometru de cameră, o ulcică de pământ cu țigări pe care, la timpul potrivit, mofturos, le-am refuzat, dar care vor fi folosite, cu siguranță, la vreme de restriște; mai încolo, două mici fotografii înrămate, cu chipul fiicei mele la două vârste diferite, un fragment dintr-o teracotă veche grecească, un perforator de hârtie, producție străină, o imagine panoramică, luată cu obiectiv ochi de pește, a New York-ului, cu simbolul libertății în prim-plan, câteva agrafe, un cimpoi scoțian în miniatură, o fotografie veche, desprinsă dintr-o carte, a lui Kafka, apoi un crâmpei de gumă, două călimări pe jumătate goale, câteva chitanțe cu plata energiei electrice, un pahar gol, uscat, pe care se văd urmele sărurilor depuse, doi nasturi mari, de palton, un tub de pelicanol, câteva creioane roșii, un pliant de la o editură cu planul editorial pe anul viitor, o pereche de butoni, un port-chei, piuneze… și alte amănunte care, dacă le privesc mai cu atenție, îmi devin, cum e și firesc, familiare.“ (pp. 8- 9). Descrierea camerei continuă pe încă trei pagini și ia sfârșit numai atunci când personajul iese pe ușă. Pentru a o face, prozatorul a dilatat timpul narativ. Această plăcere descriptivă, aso – ciată cu cea scrip – turală, îl pro iec – tează pe Florin Toma într-un registru tematic și compozițional eliberat de constrângeri ale verosimilității realiste. Dare de seamă despre nimic și Oglinda sunt două povestiri remarcabile, sau mai degrabă două povești, apropiate de genul literaturii pentru copii și pentru tineri „de toate vârstele“, asumat fantastice ori fantasy, și scrise în cu totul alt registru decât cel urmărit până acum. Intriga nu mai contează și ea nici nu mai trebuie evaluată după criteriile prozei scurte realiste. Notabilă, în schimb, este bucuria cu care își scrie Toma aceste povești, într-o deplină gratuitate, ducându-mă cu gândul la Continentul colorat al Soniei Larian. Autorul ar putea persevera în această direcție, lăsând altora schemele textualiste aplicate prozei și oferind teren de manifestare imaginației și inventivității lexicale. Lăsând deoparte Oul emfatic (o parabolă căznită pe care nu merită să o mai rezum), alte două proze excelente din carte sunt Alexandra șiecoul și Femeie din mare ieșind. Ultima e foarte scurtă și arată capacitatea autorului de a face literatură pe spații mici; și ambele construiesc personaje feminine văzute – sarcină grea pentru un scriitor – în toată complexitatea feminității lor. Aici registrul este din nou altul, diferit de cel din povestirile tipic „optzeciste“ și de cel fantasy; de un realism modern în care dramele celor două femei devin perceptibile. Iată o a doua direcție prozastică în care acest autor cu polifonie stilistică ar putea continua, în cărțile lui viitoare. Cât despre prozele lui (semi)ratate din Colecționarul de vise… Ar fi o idee ca același hoț bun la toate să fure povestirile slabe ale lui Florin Toma din acest volum pestriț – și să le publice el, în nume propriu.
Un volum pestriț
Daniel Cristea-Enache
România literară nr. 12/2021
România literară nr. 12/2021
- Florin Toma, Colecționarul de vise, Editura Junimea, Iași, 2021, 170 pag.